A sasea dimensiune

Este unanim acceptat faptul ca la originea axelor spatio-timpului sta si valoarea nula a entropiei. Deasemenea, este cunoscuta si actiunea neg-entropica a sistemelor vii. Concluzia logica a celor doua premise ar fi ca Universul a fost primul organism viu din istoria cosmica, cel care, la nastere a reusit sa aduca dezordinea la zero… si ca el s-a aflat intr-o stare muribunda, din momentul in care valoarea entropiei a inceput sa creasca ireversibil. Insa de ce va muri Universul ? De ce va muri… Dumnezeu ? Complexitatea acestei infinite forme de viata ramine inca de neconceput pentru niste fiinte, care, prin comparatie, nu reprezinta decit un atom intr-un corp de gigant, si probabil ca la rindul sau, Universul pe care noi, fiinte extrem de „finite”, il percepem drept infinit, este inglobat in acelasi mod de un altul.
Exista realitati bizare, inca neexplicate, care confirma aceasta analogie; spre exemplu, ce legatura ar putea exista intre forma cochiliei de nautil (sau a oricarui alt melc), si cea spiralata a galaxiilor, sau
Aceasta este una din reprezentarile grafice ale Setului Mandelbrot. Ceea ce reiese in mod evident din imagine este existenta a doua categorii de solutii pentru ecuatia care il descrie: cele care evolueaza in interior, si cele din exterior. Ceea ce NU este insa deloc clar este modul de definire al „interiorului” si „exteriorului” acestei figuri, intrucit autosimilaritatea (trasatura definitorie a figurilor fractale) face imposibila determinarea granitei. Granita este, intr-adevar, infinita.

cea aproape identica a turbulentelor atmosferice ? De ce sfera este forma geometrica „perfecta”, preferata de natura ? Este evidenta imposibilitatea stiintei conventionale de a explica aceste corespondente. Universul este, poate, inca viu, iar lumea terestra reprezinta numai o repetare la o scara infinit mai redusa a unuia si aceluiasi model structural. Asemenea modului de constituire al fractalilor, detaliile se contureaza din intreg, pentru ca apoi explorind suficient de adinc aceste detalii sa putem regasi forma initiala de la care am pornit. Pentru ca Universul insusi este infinit, si complexitatea sa este infinita… Chiar si la nivel pur matematic exista o ilustrare optima a fenomenului; este imposibila identificarea celui mai mic sau celui mai mare numar real, pentru ca intre oricare doua numere de pe axa, va exista un al treilea: media lor aritmetica; la nivel metafizic, situatia este similara; unul din enunturile „fractale” ale filosofiei ar suna cam asa: omul a fost creat, cu scopul de a crea la rindul sau. Acelasi tip de rationament se poate aplica insa si in cazul pretinsei extreme superioare a scalei, ceea ce duce la unele concluzii mai putin comode: dincolo de Dumnezeu se afla… propriul Sau creator, pentru ca nu exista un ultim grad al ramificatiei.

Adevarul exista in egala masura in mic si mare, atit in „tera-„, cit si in „atto-„. O teorie unificatoare a fizicii, pentru care insusi Einstein s-a luptat intreaga sa viata, ar trebui sa explice toate aceste similitudini, toate aceste aparente coincidente enumerate mai sus, si in plus sa ofere o explicatie pentru existenta Divinitatii. Timpurile in care omenirea se multumea doar cu o justificare de genul „Dumnezeu exista si este autosuficient” au luat sfirsit. Desi marea Teorie Unificatoare a fizicii ar trebui sa fie legea dupa care formele si esentele iau nastere, este foarte probabil ca insasi simplitatea ei sa ii faca formularea imposibila. Suntem prizonierii unor paradoxuri create parca de mintea bolnava a unei masini stricate si perverse; capatul Pamintului a fost cautat indelung timp de milenii, la fel ca si granita sa cu cosmosul sau haosul, pentru ca apoi omul sa inteleaga ca forma sa sferica nu ingaduia existenta unui capat… Astazi incercam sa gasim frontierele Universului, sa ii calculam virsta si evolutia, insa rezultatele sunt, desigur, insuficiente si speculative, pentru ca, in sensul cit mai larg si mai serios cu putinta, ne invirtim in cerc. Este cercul propriei noastre ratiuni, cantonate pe o logica strict bivalenta, si pe cauzalitate ?

Am identificat o a cincea dimensiune-cea a informatiei. Alaturi de cele trei axe spatiale, si timpul care le cuprinde, a intrat in ecuatie o alta modalitate de referinta: dimensiunea Informationala, care la rindul sau le cuprinde si interfereaza cu celelalte patru susmentionate. Toate cele cinci dimensiuni interactioneaza intr-un mod de neconceput, pentru a da nastere unui Univers, in care a fost posibila dezvoltarea vietii inteligente. Acum poate este timpul sa introducem o noua notiune sub forma celei de-a sasea dimensiuni: Complexitatea.
Vorbim de nenumarate ori de infinitatea Cosmica. Insa este acest tip de infinitate atit de simplu pe cit il putem noi percepe, in speta, pur spatial ? Raspunsul este in mod evident unul negativ. Infinitate se poate gasi in circular, in sferic, in ciclic, si nu in ultimul rind, in complexitate, in matricile repetitive.
Poate ar trebui, pentru a defini cea de-a sasea dimensiune, sa clarificam termenul de „dimensiune”. A o reduce la o simpla axa de referinta este imposibil fara a risca absolutizarea si simplificarea excesiva, desi o dimensiune este intr-adevar un sistem de referinta pentru celelalte, si pentru ceea ce exista in interiorul lor. As accepta o definitie aparent simpla, dar care lasa loc unui numar mare de interpretari: dimensiunea marcheaza si inseamna existenta, principalul si unicul sau atribut intrinsec este infinitatea, toate celelalte rezultind dintr-o bizara si incomprehensibila interactiune.

Imaginea pe care noi, fiinte ignorante, limitate, si trufase, am construit-o asupra Cosmosului este una extrem de simplista, bazata pe modele; la rindul lor aceste modele exista in virtutea unor adevaruri generale, care au determinat sinteza unor legi generale, aparent absolute. Am inventat un infinit comprehensibil, pierzind din vedere faptul ca, pentru o capacitate de rationare si de cunoastere finita, nu putem percepe Infinitul, fara a apela la paradox. Construim doar modele, mai mult sau mai putin corecte, mai mult sau mai putin abordabile, si ele ramin totusi niste modele. Infinita Complexitate… Iata dimensiunea care si-a gasit in mod optim forma de expresie a infinitului: fractalii. O infinitate de parti identice cu originalul se desprind din acesta, se ramifica, pentru a deveni ele insele apoi forma originala pentru un alt infinit de ramificatii. Unde se afla in realitate Universul nostru pe o asmenea scara ? Traim intr-un electron, iar in particulele elementare ale Lumii noastre traieste un alt univers, similar din punct de vedere al complexitatii, dar nu identic; iar diferenta ar putea surveni tocmai datorita celorlalte doua dimensiuni: Timpului si Informatiei. Exista o infinitate de astfel de Universuri, prin insusi infinitul pe care il contine fiecare. Astfel se naste notiunea de infinita complexitate… Scara proportiilor merge din ce in ce mai jos, insa modificind perspectiva, observam ca nu exista o scara viabila a proportiilor, pentru ca fiecare parte, fiecare Subunivers, este copia fidela a celui imediat superior, si in acelasi timp model pentru urmatorul Subunivers.

Dimensiunea Complexitatii este deci necesara in cuantificarea acestor ramificatii, pentru ca, daca Universul se supune intr-adevar legilor geometriei fractale, exista infime deosebiri intre iteratii. In ce relatie se afla insa Dimensiunea Complexitatii cu celelalte cinci ? Sa analizam putin o posibila varianta de existenta a universurilor complexe. Nu ne impiedica nimeni sa credem ca in interiorul unui banal electron exista si evolueaza o intreaga lume, comparabila din punct de vedere al complexitatii cu insusi Universului nostru „infinit”. Mecanica cuantica a stabilit deja ca asemenea unui Univers nascut prin singularitate, particulele elementare prezinta o densitate materiala variabila, care descreste de la centru spre periferie. Exista insa o relatie sensibila, observabila intre lumea noastra si cea subordonata acesteia ? Cel mai mic interval de timp masurabil pina in momentul de fata corespunde saltului unui electron de pe un orbital pe altul. Care ar fi in acest caz interactiunea dintre cele doua universuri asociate direct ? Cum ar fi „resimtit” de cealalta parte acest salt electronic ? Raspunsul cel mai probabil este: in nici un fel. Pentru observatorii situati in acel micro/macrounivers, electronul, (entitatea care constituie pragul dintre doua nivele diferite ale complexitatii, dintre doua trepte), reprezinta un sistem de referinta ca oricare altul. Insa, global, un efect va exista; poate, in acel moment se vor naste simultan o serie de universuri alternative, reprezentind replici ale universului primar: electronul poate sau nu sa paraseasca orbitalul pe care se aflase; ramura universului secundar se va divide, de asemenea, datorita saltului. O schimbare, desi imperceptibila, exista totusi, iar in Cosmos, nimic nu este insignifiant, nicidecum lipsit de consecinte. Nu se poate sti ce anume va diferentia Universurile paralele in seriile care iau nastere astfel, dar, in mod cert, „coordonatele” de tip informational, in primul rind, si poate si cele de tip temporal, vor fi diferite. De aici pot deriva sau nu diferentieri entropice si materiale substantiale.

Pe ce „directii” poate actiona Complexitatea ? Dupa cite se poate observa, influenta sa nu se rezuma doar la nivelul mecanismului „lumii in spirala”, ci se extinde si la un acelasi plan al complexitatii. Exemplele sunt nenumarate, doar in cadrul propriei noastre lumi, si unele dintre ele au fost enumerate mai sus.
Complexitatea si stabilitatea unui sistem par a evolua in contratimp, sunt marimi invers proportionale. Odata cu gradul de complexitate a unui sistem, creste si probabilitatea aparitiei unei erori in functionarea sa. De aceea se poate pune urmatoarea intrebare: pina unde poate evolua un sistem pina cind va colapsa sub povara propriei sale complexitati ? Se poate dezvolta Universul insusi, pina la acel punct critic in care complexitatea si eroarea devin una ? Si cind pun aceasta intrebare ma gindesc la multitudinea de lumi paralele, create prin ramificatii infinite. Cum se nasc aceste derivatii ? Este nevoie de schimbarea intentionata a cursului istoriei, sau este spontana si permanenta ? Poate ajunge numarul de lumi derivate la infinit ?
Pe marginea unui paradox caruia universul i se subordoneaza, cel al singularitatii primordiale, se poate purta o discutie cel putin interesanta. Ipoteza Big-Bang-ului nu intra in contradictie cu cea enuntata mai sus; totusi, apare, ca si in interpretarea acesteia, o oarecare doza de paradoxal. Putem presupune ca Primul Univers (denumim astfel universul care fiind Primar prin excelenta, nu este, in acelasi timp si secundar pentru nici un altul) s-a nascut din Singularitatea primordiala, insa, de aceasta data nu se mai pune doar intrebarea „De Unde ?” ci si „Care ?”. Care este Primul Univers? Exista unul ?
Considerind Universul un sistem deschis, datorita infinitatii sale, ajungem in cele din urma la negarea premisei; Spatio-Timpul este supus curburii gravitatiei, determinate de masa, care la rindul sau se afla in insusi continuumul spatio-temporal. Deci Universul este curbat spre sine insusi si de sine insusi. O sfera nu poate fi infinita, (decit privita din interior) avind, prin definitie, un volum limitat si calculabil. Este deci universul un sistem inchis ? In acest caz cantitatea de energie/materie/informatie de care el dispune este finita. Poate ajunge complexitatea unui sistem finit la o valoare infinita ? In mod paradoxal, da, utilizind probabil o metoda circulara, care dupa un anumit numar de iteratii se intoarce in punctul de plecare. Deci, Universul este, prin insasi natura sa un sistem instabil, care tinde spre o complexitate infinita si care va fi supus, la un moment dat unui grad de incertitudine mai mare decit va putea suporta. Va reveni atunci la starea sa primara, de stabilitate maxima si complexitate minima, momentul Big-Bang-ului ? Probabil ca da. Entropia poate fi deci redefinita drept… complexitate. Totul se naste pentru a muri: aceasta este legea ultimativa a Universului. Nu putem intreba „de ce”, pentru ca riscam ca raspunsul pe care il vom primi sa fie „de ce nu ?”.

Viata in Setul Mandelbrot

Ce altceva este evolutia in afara de entropie ? Molecule de aminoacizi, metan, rezultate din atmosfera primitiva, in mediul acvatic si poate pe scheletul deja existent al zeolitilor, s-au combinat, sub influenta ultravioletelor si a unui imens hazard, pentru a da nastere primelor molecule de materie vie. De aici pina la omul de astazi e o cale de cca 3.8 miliarde de ani… Mecanismul evolutiei, sau poate pur si simplu cel al schimbarii, ne este inca necunoscut in integralitatea sa.

Afirmam frecvent caracterul non-entropic al vietii; insa este oare corecta observatia noastra ? Definim entropia ca tendinta generala spre adoptarea unei stari energetice inferioare. Ce anume ne da noua, fiintelor vii, capacitatea de a o contracara, de ce ne consideram la limita dintre haos si ordine ? Raspunsul este simplu: schimbarea, feed-back-ul, adaptarea. Dar totusi, este chiar atit de simplu ?
Stim ca viata are o coordonata in dimensiunea complexitatii, o coordonata care reprezinta alaturi de cea informationala, insasi esenta sa. Insa ce inseamna, in cele din urma complexitate ? Sa ne gindim putin la fractali, acele fiinte bizare, suprarealiste, care populeaza spatiul matematic si cibernetic, si pe baza carora construim replici ale lumii noastre. La baza lor sta setul Mandelbrot, o serie de numere care, urmind traseul unei ecuatii (z= z² + c), descriu un contur. In interiorul sau exista si evolueaza numerele care vor tinde in cele din urma spre zero, spre energie, si deci, entropie minima. Insa daca numarul este numai infinitezimal mai mare ca unitatea, se va indrepta cu rapiditate spre infinit, spre valori care devin imposibil de calculat. Spre haos. Matematic vorbind, este imposibil ca numerele din interiorul acelui minuscul contur sa fie influentate de cele din afara, insa stau lucrurile cu adevarat asa? Fractalii descriu o intreaga lume, si un principiu celebru spune ca orice lume care este perfect expicabila din punct de vedere matematic este fie inconsistenta, fie prost inteleasa. Este foarte probabil ca entropia sa actioneze si dincolo de granita numerelor ordonate. In plus, exista si alte argumente pentru a justifica influentarea reciproca a numerelor din exterior si interior. In primul rind nu se poate delimita precis exteriorul de interior… granita este infinita datorita complexitatii si autosimilaritatii. Cel de-al doilea argument se refera la aceeasi interconectare universala la care am facut apel de mai multe ori si care se datoreaza Informatiei, ca fond nelocal si omniprezent. Iar daca acest fond este imposibil de eludat, este de la sine inteleasa corelatia zonelor din Setul Mandelbrot.
In mod analog, inlocuind un simplu numar cu un organism viu, ne putem intreba: unde se afla viata in setul M ?

Prima pozitie poate fi usor tratata: daca entitatea este comparata cu un numar subunitar, care va sfirsi in a se anula dupa un numar mai mare sau mai mic de iteratii, solutia nu este una viabila, decit pentru un ecosistem incomplet, care se stinge, privat prin aceasta deficienta de adaptabilitate si de evolutia exponentiala spre infinit. Daca viata corespunde prin structura si scopul ei numerelor din interior, care tind spre entropie minima, atunci, caracterul sau este non-entropic, si, dupa cum am stabilit, acesta se propaga si asupra mediului in care viata exista si isi desfasoara existenta.
Cea mai fascinanta este alternativa de mijloc. Corespunde un sistem viu asa-zisei linii dintre haos (complexitate) si ordine ? Aceasta pozitie este una extrem de precara; poseda o marja a complexitatii, a entropiei, suficient de mare pentru a permite fiintelor vii adaptarea si schimbarea continua, si care, pe de alta parte, sa nu le arunce in haos.
Spre exemplu, apa intracelulara este mai organizata decit apa distilata, are o structura mai apropiata de cea cristalina, si astfel functionarea celulei este optima. Insa daca se inlocuieste hidrogenul cu deuteriu, crescindu-se astfel taria legaturilor de hidrogen, si implicit gradul de organizare, celula nu isi mai poate indeplini activitatea: sunt blocate schimburile ionice, dispare excitabilitatea, este afectata presiunea osmotica.
Tuturor ne este cunoscut cancerul, una din marile amenintari biologice ale prezentului, si momentan, si a viitorului. De asemenea, cunoastem faptul ca aceasta maladie survine in momentul in care entropia incepe sa preia controlul in mod galopant, in detrimentul informatiei, avind drept consecinta multiplicarea necontrolata a celulelor dintr-un anume tesut. Cum pot fi insa recunoscute astfel de celule maligne, si ce legatura ar putea avea cu geometria fractala ? Una de nebanuit… Orice celula prezinta variatii proprii ale formei nucleului, fenomen numit pleomorfism nuclear; in cazul celor canceroase insa, acest pleomorfism devine foarte accentuat, iar forma nucleului are un grad inalt de neregularitate. Acesta este unul din criteriile de recunoastere a unei celule maligne de una benigna, sau normala. Avind in vedere faptul ca aprecierea gradului de neregularitate a nucleului celular este una subiectiva, elaborata fie pe baza unui contrast, fie pe baza unei similitudini, un anume dr. Gabriel Landini (universitatea Birmingham, Marea Britanie), a incercat utilizarea in practica a geometriei fractale. Acest tip de matematica ar putea sa discearna cu o mult mai mare acuratete si obiectivitate intre diferite grade ale neregularitatii unei forme decit o poate face mintea umana. Desi initial geometria fractala a fost privita drept o aberatie matematica, o bizarerie exotica a unei stiinte cit se poate de exacte, treptat devine evident faptul ca avansul stiintei actuale nu ar mai putea surveni in absenta sa. Sunt prea multe analogii care se pot face, suficient de multe pentru a ma indreptati sa afirm ca o astfel de geometrie s-ar putea dovedi la un moment dat o geometrie universala.
Daca geometria fractala are un rol aparte in determinarea celulelor de tip canceros, (caracterizate de o entropie crescinda), pina la a afirma ca la baza aparitiei acestui tip de entropie sta tot un mecanism fractal, nu mai e decit un pas. Practic, acest alt mod de a privi lucrurile nu face decit sa vina in sprijinul ideilor emise pina in prezent, referitoare la existenta celorlalte doua dimensiuni, (Informatie, respectiv Complexitate), si la relatia lor cu celelalte patru. Entropia, (la fel ca si informatia a carei Nemesis si contraelement este), pare a se propaga in Univers printr-un mecanism fractal, de o infinita complexitate, care se sprijina pe insasi existenta dimensiunii numita Complexitate. Entropia este prezenta in orice punct al spatiului si timpului, la orice nivel, fiind capabila sa faca salturi, sa isi translateze actiunea de la un nivel la altul al complexitatii.

A pasit viata, prin intermediul evolutiei, dincolo de granita fractala ? Din nou situatia corespunde unui sistem dezechilibrat insa in sensul opus: iata viata ca fenomen haotic, care tinde spre entropie maxima, insa intr-un mod cu mult mai bizar decit materia. Ne punem inca intrebarea cum s-a putut dezvolta o lume vie atit de complexa, pornind de la o singura celula. Sintetizarea primelor substante organice, a fost usor de inteles, si chiar demonstrabila practic, insa biodiversitatea nu are limite. Sa ne gindim numai la banalul virus gripal, care in fiecare sezon adopta o alta forma mutanta. Sa ne gindim la potentialul genetic individual, care corespunde in proportie de aproape suta la suta cu cel al tuturor indivizilor speciei, insa nu in totalitate… Tocmai in virtutea acelei diferentieri aparent neglijabile, fiecare individ este unic. Este biodiversitatea rezultatul unei ordini stricte ? Greu de crezut. Atunci cind exista complexitate, exista indubitabil nedeterminare. Totusi, intr-un astfel de sistem exista riscul variabilitatii fara discernamint, al mutatiilor aleatorii care nu mai respecta principiul necesitatii. Am asociat evolutia cu entropia, pina la gradul identificarii. Daca viata, asa cum o cunoastem noi astazi se datoreaza intr-adevar haosului, atunci inseamna ca caracterul sau non-entropic este doar o aparenta. Si totusi, cum ar putea fi altfel, daca insasi entropia este sistemul de referinta al vietii ? Viata ramina nemodificata de actiunea haosului in masura in care dispune de o adaptabilitate net superioara materiei nevii. Ea este non-entropica in masura in care nu este afectata de entropie, evoluind IN interiorul sau, la fel cum pentru un observator situat intr-o incinta in miscare exista iluzia repaosului. Haosul o modeleaza, o ajuta sa se dezvolte, iar rezultatul acestei interactiuni a fost… evolutia. Liberul arbitru al fiecarei specii a crescut odata cu urcarea scarii evolutive, culminind cu omul, care dispune, aparent, de cel mai mare grad de autodeterminare. Consecintele acestui mod de a intelege evolutia sunt putin socante. Evolutia culmineaza cu starea divina ? Si in acest caz este Dumnezeu entropia ultimativa, in mod paradoxal autoconstienta si autosuficienta, si nu numai ordinea absoluta, asa cum afirmam mai demult ? Entropia nu mai trebuie privita ca un fenomen negativ. Numai haosul, poate fi omnilateralul, universalul creator de energii, si nu ordinea, eventual un caz particular al acestuia.

Exista si alte argumente conceptuale pentru a sustine teoria vietii pro-entropice. Viata este, poate, cel mai complex mecanism din Universul material. Cum complexitatea unui sistem si stabilitatea sa sunt invers proportionale. Cu cit sistemul respectiv este definit de mai multe interactiuni, cu atit posibilitatea sa de clacare, de disfunctie, este mai mare. Pentru ca fiecare subsistem depinde de celelalte, exista posibilitatea ca caderea unuia sa atraga dupa sine colapsul total. Gradul de nedeterminare in ceea ce priveste sistemele complexe este mai mare decit, sa zicem, al unui electron dintr-un anume orbital, care are o libertate finita de miscare. Tendinta lor de a trece de la energii superioare la energii inferioare, mai stabile din punct de vedere entropic, (concretizata in domeniul biologic prin imbatrinire si in cele din urma moarte) este incomparabil mai mare decit cea a anorganicului, a abioticului. Iata un alt nobil paradox: moartea privita drept consecinta a fenomenului care ii este diametral opus. Murim din cauza propriei noastre… vieti, din cauza esentei noastre duale, in egalaa masura entropica si informationala. Insasi forta care ne-a purtat pina acum pe culmile evolutiei este si cauza existentei noastre limitate ca indivizi.

http://www.iramelanox.go.ro/x3.html Paradoxurile sunt cele mai bizare obstacole care apar in calea stiintei si a metafizicii, dovezi graitoare asupra naturii incomplete a logicii aristoteliene, bivalente, care nu accepta decit „da” si „nu”. Cunoasterea umana va ajunge la un moment dat (daca acest lucru nu s-a intimplat deja) intr-un punct mort, devenind incapabila sa depaseasca aceste vestigii ale unei logici „divine”. Domeniile in care este aplicabila „logica paradoxala” sunt multiple, pornind de la intelegerea mecanismului „lumii in spirala” si al infinitei complexitati, pina la problemele in cadrul carora principiul cauzalitatii devine foarte obscur sau dispare cu desavirsire. Utilitatea unei astfel de „logici” ar fi nu numai practica. Ea reprezinta un mod de a gindi altfel, de a nu respinge ceea ce nu poate fi inteles, de a fi dispus la orice compromis cu ratiunea si cu legile prestabilite pentru a rezolva o problema. Paradoxurile nu trebuie sa descurajeze, intrucit reprezinta o sursa de intrebari, iar uneori, INTREBAREA, si nu raspunsul, este esentiala…

Paradoxurile Informatiei

Inainte de punctul zero al Universului a existat vidul. Sau a existat ideea.
Desi rostim extrem de des cuvintul „Informatie”, nu il putem incadra in nici o categorie a existentei pe care o cunoastem. Informatia nu este nici de natura energetica, nici materiala, motiv pentru care prefer sa o cataloghez drept A Cincea Dimensiune, anterioara poate insesi existentei.
Odata cu ceea ce stiinta numeste Big-Bang, au aparut in universul primordial informational alte patru dimensiuni: timpul si cele trei dimensiuni spatiale. Natura legaturilor care s-au constitut intre aceste cinci coordonate este o mare enigma, insa cert este ca Informatia a asigurat constituirea materiei in quarcuri, particule elementare, atomi si galaxii (cel putin in teoria unanim acceptata, aceasta este ordinea de evolutie a materiei).
Ne invirtim de zeci de ani in mijlocul unui paradox teribil, cel al propriei noastre existente, consecinta a existentei Universului fara inceput, dar cu un sfirsit previzibil, si totusi de neinteles. Oricit de mult ne-am intoarce in timp, chiar si dincolo de origine, in zona negativa a „axei”, vom gasi intotdeauna necesitatea unei cauze pentru o alta, identificata anterior drept cauza ultima si primordiala. Ne putem intreba, printre altele, ce rol a jucat informatia in geneza universala si ce rol mai joaca inca in dezvoltarea noastra ca specie ? A fost ea „vidul” dinaintea existentei, nefiinta dinainte de fiinta, care ne „imbraca” lumea intr-un mod pasiv sau face parte atit ca origine cit si ca „destin” din propria noastra lume ? Indiferent de modul in care o percepem, informatia a devenit fara ca noi sa o realizam, centrul intregii noastre existente, si adevaratul Dumnezeu.
Se poate pune insa intrebarea daca sensul informatiei nu dispare odata cu absenta „demonului”. Maxwell sustine ca informatia, ordinea, exista latenta chiar si in… haos. Notiunea de „demon al lui Maxwell” se refera la acel mic spiridus, care, plasat la punctul de comunicare dintre doua compartimente umplute cu gaz, ar putea separa moleculele cu energie (respectiv viteza) inalta de cele cu energie joasa, anulind astfel haosul existent anterior in cele doua compartimente. Iata deci ca din haos se poate naste,in mod paradoxal, ordinea; „demonul lui Maxwell” nu face decit sa amplifice semnul de intrebare referitor la sistemele non-entropice, iar viata, respectiv intreaga Terra, este un astfel de sistem. Are sens informatia fara cineva capabil sa o prelucreze ? Avind in vedere principiul antropic, care postuleaza (intr-o forma mai mult sau mai putin explicita) faptul ca existam cu un scop, si ca Universul insusi a fost organizat pentru a ne permite existenta, raspunsul la aceasta intrebare ar trebui sa fie negativ. Si totusi… se pare ca materia are o bizara proprietate de autoorganizare, in virtutea sistemului de legi pe care Informatia il reprezinta. Relatia dintre Informatie si fiintele capabile sa o manipuleze devine astfel una duala, si implicit paradoxala, intrucit definirea uneia dintre cele doua notiuni nu poate avea loc separat de cealalta.
Informatia a creat ordinea si inteligenta materiei, la fel cum si materia a dat sens informatiei. Totusi, in mitologii, si nu numai, rolul universului informational in geneza lumii este luat de haos. Este posibila identificarea informatiei aflate in stare pura, primordiala cu… haosul–entropia infinita ? Iata o foarte stranie problema, al carei raspuns nu este nicidecum un simplu NU, asa cum ar parea la prima vedere; am invatat sa identificam informatia cu valoarea nula a entropiei, insa, daca ordinea absoluta a informatiei devine functionala numai in relatie cu materia, inseamna ca informatia pura poate avea o valoare a entropiei mai mare ca zero. Exista notiunea de „hazard”, de „nedeterminare”, si este valabila intr-un univers pur infomational ?
Deci, informatia exista latenta in materie. Sa extindem putin aceasta afirmatie… Omul a fost capabil sa isi mentina echilibrul cu mult inainte de a „descoperi” gravitatia, notiunea de „acceleratie” si de a calcula fortele necesare pentru compensarea celor destabilizatoare. Am subestimat oare forta si valoarea instinctului ? Este unanim acceptat faptul ca infrinarea instinctelor, mai mult sau mai putin primare, este tipic umana si, in orice caz, pozitiva. Dar de cite ori ati actionat „in virtutea ratiunii”, ignorind primul impuls, si ati constatat esecul ? „Adevarul este in noi”… Iata o afirmatie care ar putea parea golita de semnificatii, insa nu este deloc asa. Actiunea, ca raspuns la un anume stimul sau pur si simplu lipsita de cauza aparenta, nu presupune neaparat intelegerea sa si a mecanismului care o guverneaza. Folosim limbajul fara sa percepem decit foarte rar si superficial modul sau de formare, mecanismul sau intracerebral. „Locuim” intr-un corp, guvernat de creier–una dintre cele mai mari enigme, si ne folosim de aceasta „unitate centrala” fara a avea nici cea mai vaga idee despre alcatuirea sa si modul sau de functionare. A fost oare si Creatia primordiala o astfel de actiune, efectuata doar in virtutea folosirii unei capacitati ? Sunt „caile Domnului” necunoscute… chiar si Siesi ? Iata „Creatia Instinctiva”-o noua blasfemie. Ce relatie exista intre capacitatea de creatie si starea constienta ? Una destul de simpla, conform punctului de vedere unanim acceptat: activitatea creatoare apare ca mod superior de manifestare a constiintei de sine. Dar poate ca legatura intre cele doua nu este chiar atit de simplu de definit… Daca ipoteza initiala este corecta, si creativitatea apartine domeniului instinctiv, omul a creat cu mult inainte de a fi capabil de gindire, folosind, pur si simplu acest al saselea simt…

Paradoxul Divinitatii

Ca esenta a spiritualitatii si societatii umane, religia poseda „proprietatea” unica de a oferi false si inselator de simple explicatii unor evenimente de ordin primordial in cunoastere. Astfel, un paradox similar celui anterior apare in insasi explicarea fiintei Divinitatii; creator al Cerurilor si al Pamintului, o entitate unica in spatiu si timp, Dumnezeu este, inevitabil, si creatorul propriului sau adversar. Se poate da o explicatie cit de cit coerenta a acestui fapt ? Rationamentul ar fi urmatorul: Dumnezeu l-a infatisat lumii pe Diavol, constient fiind ca fara un oponent este total lipsit de sens. Dar, pentru ca am afirmat deja autosuficienta sa prin termenul de „constiinta de sine”, intrebarea reapare, nestirbita: daca nu a avut nevoie de Satan pentru propria definire, cum se poate explica crearea acestuia ?( Este dorinta perversa a Zeului plictisit de a isi privi de sus inferiorii, si de a ii vedea zbatindu-se neputinciosi in ghearele unei dileme cumplite, suficienta pentru justificarea acestei creatii ? In acest caz imaginea noastra asupra Zeului are mult de suferit, intrucit nu mai este acel demiurg dezinteresat, care creeaza din dragoste). Rationamentul este circular, este imposibil de finalizat, cel putin in sistemul logicii umane actuale, pur aristoteliene. Un rationament de tip aristotelian este liniar, unilateral, unidimensional. A.E. Van Vogt a creat o lume in care abrogarea acestui tip de logica a adus omenirea cu un mare pas inainte, din toate punctele de vedere. Si poate ca avea dreptate… Am folosit de multe ori notiunea de echilibru. Ce presupune ea de fapt ? Actiunea simultana a doua elemente active opuse, antagonice. Ce s-ar intimpla insa daca am gasi mai mult de doua elemente opuse, pastrind aceeasi linie de contrazicere a logicii conventionale abordata mai sus ? Aceasta idee se identifica de fapt cu incercarea de a redefini rationamentele logicii conventionale. Este logica aristoteliana unicul mod de a controla intr-o oarecare masura evenimentele vietii noastre ? Poate fi ea considerata „corecta” ? Este extrem de dificila imaginarea unei lumi in care principiul cauzalitatii dispare, in care „tertul” nu mai este exclus, in care exista alt raspuns in afara de „Da” sau „Nu”, in care exista o infinitate de variante ale rationamentului, si toate, in egala masura, corecte, insa o astfel de lume ar putea rezolva, intr-un fel sau altul marile paradoxuri de astazi. Pe de alta parte, este posibil ca mintii omenesti sa nu ii fie accesibila in starea actuala o astfel de logica superioara. Sa ne gindim numai la disparitia principiului cauzalitatii: ar declansa o deruta totala, ajungind pina la anularea succesiunii in timp a evenimentelor; acesta, si numai acesta va fi momentul in care vom putea, spre exemplu, sa afirmam fara drept de apel natura subiectiva sau obiectiva (inclin sa dau deocamdata dreptate celei de-a doua variante) a Timpului.
Insusi momentul „Creatiei” primordiale este un moment al paradoxurilor, apartinind in totalitate Divinitatii, si deci, „cailor” sale. Tarim al fiintei si nefiintei, al existentei si in acelasi timp al inexistentei, al miscarii si repaosului absolut, al luminii si al intunericului, Haosul contine si este continut in exclusivitate de catre Dumnezeire. Este insusi sarpele care isi inghite coada, domeniu de referinta al alcatuirii spatiului si primul paradox al Lumii. Se pare ca mitologia a surprins intr-adevar o parte din reala structura a Universului; textele sacre ale celor mai diferite popoare evidentiaza aceeasi natura paradoxala a momentului primordial, „haotic”, in forme similare. Este improbabil ca intreaga umanitate sa se insele…

Paradoxul echilibrului

Un amanunt structural bizar al lumii in care traim este modul de realizare a echilibrului: fiecare fenomen tinde, in mod paradoxal spre opusul sau. Fiecare sfirsit inseamna un inceput; organicul tinde spre anorganic, viata spre moarte, pentru ca reprezinta o continua transformare. Cit de departe poate actiona insa aceasta forta paradoxal-stabilizatoare ? Intreg Universul cunoscut isi bazeaza transformarile pe o singura lege principala: realizarea echilibrului. Energia de natura electrica se naste din tendinta naturala de egalare a doua potentiale diferite. Sa luam insa in discutie un caz ceva mai straniu decit banalele echilibrari termodinamice sau cinetice: viata si moartea.
Mitologia insasi este expresia unui anume tip de echilibru: cel dintre Bine si Rau, Yin si Yang, Negru si Alb, si, in cele din urma intre Viu si Neviu. Numai in contradictoriu poate fi regasit intregul, echilibrul. „Da” si „Nu” trebuie sa coexiste, pentru a isi asigura, in mod reciproc, coerenta. Ce inseamna insa coerenta la nivelul faliei dintre viata si moarte ? Este unanim acceptat faptul ca–cel putin la modul figurat–viata este cladita pe moarte. Viul deriva din anorganic, fara a fi insa doar o suma inerta de elemente organogene, din cauza unei importante diferentieri la nivelul densitatii informationale: pentru definirea unui singur punct de materie organica este necesara o „cantitate” mai mare de informatie decit in cazul descrierii unui punct oarecare, material. Insa poate fi aceasta afirmatie extinsa de la metafora la concret fara a-si pierde valabilitatea ? In virtutea mentinerii echilibrului, este necesara moartea, pentru o noua nastere ? Inclin sa cred ca raspunsul la aceasta intrebare este unul afirmativ. Poate ca acesta este motivul pentru care oamenii nu au fost condamnati la nemurire, si poate pentru care Creatorul a fost incapabil sa ii creeze nemuritori: echilibrul ar fi fost periclitat. Viata si moartea sunt doua stari informationale diferite, poate chiar antagonice, insa pot fi ele asociate in mod real fiintei, respectiv nefiintei ? Daca credem in existenta vietii vesnice, credem, in mod implicit, si in moartea vesnica, iar daca privim viata ca o sinergie intre Informatie si materie, moartea poate fi caracterizata de o dimensiune Entropica, si, poate, de una materiala. Moartea nu inseamna neaparat inexistenta. Pentru argumentare, ne putem intoarce din nou, catre mituri. Orice cultura are propria viziune asupra „vietii de dupa moarte”, insa notiunea este prezenta pretutindeni. Pentru aceasta coincidenta pot fi date doua explicatii: fie speciei umane ii este atit de teama de moarte, incit a creat un intreg esafodaj al iluziilor, si a incercat sa se amageasca prin legende, fie exista intr-adevar ceva, „dincolo”…
In concluzie, nu exista notiune fara negarea sa, pentru ca o lume nu poate exista decit in virtutea conflictului; in caz contrar, de dezechilibru, universul in cauza s-ar narui sub propria-i incoerenta. Definirea oricarui element din Cosmos nu se poate face fara opusul sau. Am recunoaste lumina, daca nu am percepe intunericul ? Am putea clasifica ceva drept „frumos”, fara a il confrunta cu uritul ? Si, in fine, daca am trai vesnic, am sti sa pretuim viata la reala sa valoare, sau am fi, de fapt, morti in noi insine ?

Paradoxul starii stationare

O idee interesanta s-a situat la un moment dat la egalitate cu ipoteza Big-Bang-ului: Teoria Starii Stationare. A fost in cele din urma respinsa de majoritatea oamenilor de stiinta, in urma descoperirii radiatiei de fond remanente, care reprezenta o marturie pentru existenta unei explozii primordiale. Teoria Starii Stationare este interesanta pentru noi din punct de vedere al naturii sale paradoxale, mai pronuntata parca decit cea a concurentei sale: ea sustine ca in permanenta, in Univers este creata materie, (in particular atomi de hidrogen care vor fuziona apoi in stele, dind nastere elementelor mai grele) la o rata suficient de mare pentru a ii mentine constanta densitatea, si suficient de mica pentru a fi imposibil de observat. Creatia este continua, ea nu inceteaza niciodata… la fel si paradoxul. Ipoteza demonstreaza astfel infinitatea spatio-temporala a Universului. Bazindu-se pe patru principii, dintre care unul postuleaza: „Toate locurile sunt la fel in spatiu si timp”, ea face imposibila stabilirea unui punct zero al Timpului si Spatiului; odata ce stabilim un punct zero, vom constata ca exista o infinitate de alte momente, identice cu acesta din toate punctele de vedere. Din stabilirea infinitatii temporale a Universului, deriva implicit si infinitatea sa spatiala. Exista deci o diferenta de grad al paradoxalului intre cele doua teorii: Big-Bang-ul este bazat pe un paradox–cel al creatiei primului atom din vid, din nimic, demonstratia continuind in virtutea logicii aristoteliene, in timp ce Teoria Starii Stationare exista printr-un paradox permanent, continuu, de acelasi gen. Materia nu se poate naste din nimic, ne spune bunul simt. Atunci, daca teoria este corecta, inseamna ca „dincolo” de Univers mai exista ceva, iar acest ceva fie limiteaza Universul presupus infinit la ceva finit (ceea ce contrazice ipoteza), fie reprezinta doar sursa existentei Cosmosului nostru. Dar nici chiar in acest al doilea Univers nu poate genera energie/materie din vid, deci se impune, mai departe, existenta unui al treilea…
Operind in virtutea logicii aristoteliene, vom fi tentati sa tratam Teoria Starii Stationare drept nevalida, insa aceasta dispune de principii cel putin interesante, daca nu corecte, iar din punct de vedere al gradului „paradoxalitatii”, ii este superioara teoriei Big-Bang-ului.

Paradoxul creatiei autosuficiente

Seria de anomalii logice poate continua pina la paradoxul suprem: cel al creatiei autosuficiente. In definitiv, este necesar un creator pentru justificarea creatiei ? Judecind dupa principiile logicii conventionale, evident. Insa in cazul logicii paradoxale, lucrurile se schimba, una dintre concluziile „permise”, corecte, fiind urmatoarea: creatia se poate identifica cu creatorul. Iata ideea lui Greg Egan, in „Distress”: Universul are drept punct de plecare un singur individ, uman sau nu, capabil de intelegere, capabil sa rezume intr-o singura teorie unificatoare orice eveniment care a avut si care va avea vreodata loc. Extinderea Universului pe toate directiile in spatiu si timp da nastere unui paradox de acest tip: individul in jurul caruia se cristalizeaza spatio-timpul este in mod evident, Creatorul acestuia, insa existenta sa nu poate fi justificata decit pe baza trecutului speciei sale, trecut care este creat, la rindul sau de el… Ideea este extrem de interesanta, fiind perfect compatibila cu logica circulara. Nimic nu ne impiedica sa afirmam ca Universul a fost „gindit” undeva, cindva, intr-un moment al timpului, si ca apoi geneza informationala s-a propagat inainte si inapoi in timp, pretutindeni in spatiu, dind nastere trecutului si viitorului. Practic, cel care a creat prin justificare, prin intelegere, Cosmosul, are nevoie de ceea ce a creat pentru a se putea justifica pe sine.
Exista insa o singura problema: este improbabil ca un individ uman sa fie „Arhitectul Universului”. Suntem o specie limitata si imatura, din toate punctele de vedere, si s-ar putea ca aceasta stare de fapt sa nu se modifice niciodata.

2 thoughts on “A sasea dimensiune

  1. Rar mi-a fost dat sa vad asa cearceaf.
    M-am apucat sa citesc da m-am lasat pagubas

    Mai ales ca de la inceput sunt niste chestii.
    Exista un domn pe unele forumuri care are niste idei cu constiinta universului, are un termen specific da l-am uitat. Sper ca nu sunteti dumnealui!

    Deci paralelismele insirate in primele fraze sunt urmatoarele:
    – universul nu e infinit, stiinta atee poate spune cu exactitate de zecimale: varsta universului, dimensiunea lui, numarul de atomi din univers etc Bine faptul ca toate astea sunt de domeniul ineptiilor asta e irelevant, important e ca universul e considerat finit.
    – entropia nu putea fi zero lainceputul universului pentru ca nu exista stari infinite in univers, deci universul nu poate fi infinit si nu poate fi egal cu zero. Tocmai de aceea nu exista nici gaurile negre pentru ca existenta lor ar insemna ecuatii fizice fara solutie
    – univers si dumnezeu nu e acelasi lucru decat in budism. Dar tocmai de aceea budismul e cel mai hilar lucru posibil
    – universul nu poate exista pur si simplu, trebuie sa aibă un inceput si o cauza a existentei

  2. Iata ideea lui Greg Egan, in „Distress”: Universul are drept punct de plecare un singur individ, uman sau nu, capabil de intelegere, capabil sa rezume intr-o singura teorie unificatoare orice eveniment care a avut si care va avea vreodata loc. Extinderea Universului pe toate directiile in spatiu si timp da nastere unui paradox de acest tip: individul in jurul caruia se cristalizeaza spatio-timpul este in mod evident, Creatorul acestuia, insa existenta sa nu poate fi justificata decit pe baza trecutului speciei sale, trecut care este creat, la rindul sau de el… Ideea este extrem de interesanta, fiind perfect compatibila cu logica circulara. Nimic nu ne impiedica sa afirmam ca Universul a fost „gindit” undeva, cindva, intr-un moment al timpului, si ca apoi geneza informationala s-a propagat inainte si inapoi in timp, pretutindeni in spatiu, dind nastere trecutului si viitorului. Practic, cel care a creat prin justificare, prin intelegere, Cosmosul, are nevoie de ceea ce a creat pentru a se putea justifica pe sine.
    Exista insa o singura problema: este improbabil ca un individ uman sa fie „Arhitectul Universului”. Suntem o specie limitata si imatura, din toate punctele de vedere, si s-ar putea ca aceasta stare de fapt sa nu se modifice niciodata.

    Pai da dar asta nu e paradox, asa cum e prezentat e ineptie, sau povesti vanatoresti.
    Pentru simplul fapt ca creatia universului nu poate fi explicata ca si creatie prin el insusi. Nu poate exista ceva care sa se fi creat pe sine, pentru simplul motiv ca inainte de timpul zero nu exista nimic
    Nimicul nu poate crea nimic pentru simplul fapt ca nimicul = nimic.

    Si atunci toata teoria creatiei nu mai e niciun paradox pentru ca trebuie acceptat in mod obligatoriu ca Universul a fost creat de Cineva din afara lui.
    Clar si concis.
    Iar acel Cineva nu se poate confunda cu universul pentru simplul fapt ca trebuie sa fie superior universului pentru a-l putea crea, asta conform legilor universului evident, care presupun ca randamentul unui lucru nu poate fi mai mare ca 1. Deci creatorul universului trebuie sa aibe „o energie” superioara universului care a rezultat din procesul creatiei.

Parerea ta conteaza