Eu de ce nu am o familie?

Reprosuri,batai,spitalizare,sunt mereu intalnite dupa casatorie. Majoritatea oamenilor au parte de o familie insa putini sunt cei care stiu sa o pastreze.Printre cei din urma ma aflu si eu. Nu stiu daca eu sunt principalul vinovat,partenera mea sau…asa a fost sa fie?
M-am casatorit inca de la 20 de ani. De fapt la varsta de 17 ani am cunoscut o tipa. Venise din moldova,la unul din fratii ei care locuia cu chirie la mine in bloc. Vroia sa faca scoala profesioanala la Bucuresti si urma sa locuiasca impreuna cu fratele ei.
Am zarit-o intamplator si cum nu facea parte dintre locatari obisnuiti ai blocului,m-am intrebat: „cine sa fie oare”? Mai tarziu aveam sa aflu ca este sora betivului. Cum care betiv? Tipul de la parter care se imbata zilnic si asculta muzica populara ,cu boxele la maxim.
Intr-o dimineata cand plecam la servici,am zarit-o pe banca din fata blocului.Dormea ghemuita de racoarea diminetii. Mi sa facut mila de ea si ma intrebam de ce a ajuns sa doarma acolo? Spre seara,aveam sa aflu de la vecini ca fratele ei sa imbatat,a batuto si a data-o afara din casa. Am ramas cu un gust amar la cele auzite insa mi-am vazut mai departe de treaba mea.
Nu a trecut mult si intr-o alta dimineata,iar am zarit-o pe banca. Nu dormea dar era plansa si pe fata ei se cunosteau urme de violenta. Nu am mai rabdat, mi-am luat inima in dinti,m-am asezat langa ea si am intrebat-o ce sa intamplat. Printre lacrimi,mi-a povestit de tortura prin care trece cu fratele ei. Cand se imbata,devenea extrem de violent.Am incurajat-o si i-am intins 100 de lei (o suma destul de mare la acea vreme). Cu greu a acceptat banii si intr-un final mi-a multumit mult pentru gestul meu.
Am plecat la servici cu acelas gust amar si incercam cu mintea mea ingusta sa inteleg de unde atata violenta. La servici nu am fost bun de nimic pentru ca in mintea mea ,aparea imaginea fetei de pe banca cu chipul lovit.
M-am decis sa o ajut pentru a o scapa de acest calvar. Ajuns acasa,i-am povestit mamei de cele intamplate si am rugat-o sa o lase sa se mute la noi. Prima oara mama sa rastit la mine dar cum o mama ramane tot mama,mia acceptat cererea si dupa 2 zile,aveam un nou membru in familie.
Tipa era foarte fericita. Mancare calda si consitenta,un pat la fel de cald,vorbe frumoase…..era in culmea fericirii.
Nu a trecut mai mult de 6 luni si  dupa 2 ani mia devenit sotie. Acum era un membru al casei cu drepturi depline. Intre timp,mama mea a murit iar tata sa mutat undeva la tara.
Eu am ramas cu sotia intru-un apartament cu 3 camere.De acum ea lucra si avea propriul ei salariu. Era foarte bucuroasa cand lua banii si in ziua de leafa,primeam o atentie din partea ea.
Eram si eu foarte bucuros sa primesc acele daruri pentru ca prin hestul ei intelegeam ca imi multumea pentru ceea ce am facut pentru ea .
Credeam ca suntem cuplul perfect insa intr-o zi aveam sa aflu ca ea mai are o relatie paralela cu cea de acasa. Incercam sa vad unde este golul dintre mine si ea. Nu am gasit nimic insa intro seara cand a venit de la servici foarte fericita,mi-am luat inima in dinti si i-am spus durerea mea. Ma asteptam ca eu sa rada si sa-mi spuna ca sunt un prostut insa sa uitat incruntat la mine si mi-a reprosat ca nu este corect ca eu sa o urmaresc.
Nu pot scrie aici cata suferinta a intrat deodata in sufletul meu. Mi se parea ca toata lumea este impotriva mea si orice persoana care incerca sa ma ajute devenea dusmanul meu.
Usor,usor,am am trecut peste acest pas. In una din zile,ea vine aproape si imi spune sa o iert pentru ceea ce a facut si imi promite ca niciodata nu ma va mai inseala. Am prins curaj si relatia noastra a inceput sa prinda viata. Acum eram sigur ca dupa experienta trecuta,nimeni si nimic nu ne va mai aduce necazuri in casnicia noastra.
Din pacate sunt un visator si iar sa intamplat sa isi faca un amant,si altul si…altul pana nu am mai rezistat si i-am spus ca ori se opreste din aventurile ei,ori divortam. Nu a vrut deloc sa accepte partea cu divortul insa ma asigurat ca va termina relatia cu amantul si totul va fi ok. Am crezut petru ca chiar vroiam o familie, era dorinta noastra…sau ma rog a mea….

A venit pe lume un copil. Odata cu nasterea lui,i-am multumuit lui Dumnezeu pentru darul primit. De data asta eram ferm convins ca fericirea nu va mai pleca din casa noastra.
Iar m-am inselat pentru ca nici dupa 1 an,ea avea deja alt amant. Au inceput cerurile,reprosurile,alcoolul era prieteneul meu cel mai bun, pana la divort nu a fost decat un pas. Spre fericirea mea,am reusit sa castig copilul. Am apelat la mai multi avocati care si ei la randul lor au apelat la autoritatea tutelara si chiar daca nu m-ia placut cate minciuni a spus avocatul despre sotia mea,macar a reusit sa-mi dea copilul spre crestere.
Odata ce am aflat rezultatul,m-am intors acasa si am inceput sa-mi iau atat rolul de tata cat si cel de mama. La inceput a fost mai greu dar cu timpul m-am obisnuit. Imi radea sufeltul de fericire cand imi vedeam copilul cum creste sub privirea mea.
Fosta sotie se mutase in celalalt apartament. Am uitat sa va spun ca reusisem sa mai cumparam un apartament in cei 17 ani de casnicie.
Venea odata pe saptamana sa ia copilul la ea pentru ca asa stabilise legea.
2 ani de zile,am fost si mama si tata. Intre timp,copilul crescuse si puteam deja sa am o conversatie cu el.
Era in luna decembrie. Intro seara copilul imi spune ca si-ar dori tare mult ca sa faca sarbatorile alaturi de ambii parinti. Nu stiam ce sa-i rspund insa i-am promis ca ma voi gandi la asta.
Am impartasit problema mea unei prietene de pe net. Ma sfatuit sa nu fac gafa asta pentr ca odata venita nu va mai pleca. Am ras si i-am spus ca asa ceva nu se poate.
Am sunat-o pe mama copilului,si i-am propus sa vina sa faca sarbatorile alturi de noi. A acceptat cu bucurie. Odata ajunsa la noi,ma uitam la copil cum radia de fericire. Eram foarte mandru de mine…
Au trecut sarbatorile si fosta sotie nu vroia sa mai plece. I-am spus ca sa incheiat vacanta si de acum trebuie sa plece la casa ei. M-a inteles si a inceput sa isi faca bagajul insa acum a intervenit o alta problema. Copilul incepuse sa planga si sa spuna ca nu vrea sa plece mami a lui. Eram intr-o mare incurcatura. Nu stiam ce sa fac. Nu puteam sa-i iau copilului dreptul de a avea o mama. Pana la urma i-am propus sa mai ramana o perioada. De atunci au trecut cativa ani si tot la mine sta. Nu ne iubim deloc si mai mult ne scoatem ochii unul altuia. Ea in acesti doi ani,a vandut apartamentul unde locuia si cu toate astea,nu are nici macar un leu din vanzarea lui. Ma gandesc ca ori a facut apartamentul cadou unuia dintre amanti,ori a fost pacalita de vrun excroc. Acum chiar daca as vrea sa o dau afara,nu mai pot. Unde ar locui?Cum ar judeca copilul meu sa auda ca mama lui nu are unde sa stea,si cu toate astea,eu o dau afara. Mai mult de atat,nu pot avea nici macar o prietena de care sa stie ea,pentru ca imediat ma prezinta copilului ca un tata denaturat. Altfel spus,am pierdut tot controlul si acum se joaca din nou cu viata mea.

Niciodată nu e prea târziu

Nu e niciodată prea târziu să pui punct și să o iei de la capăt. Niciodată nu e prea târziu pentru un nou început. Nu e prea târziu pentru un picior pus în prag, pentru o nouă decizie pe care o iei, pentru un nou drum pe care vrei să-l urmezi. Niciodată nu va fi prea târziu atât timp cât îți dorești o schimbare în bine. 
Am pus punct de atâtea ori și am luat-o de la capăt încât nu-mi mai amintesc de câte ori am făcut lucrul ăsta. Asta pentru că mereu mi-am dorit mai mult. Pentru că mereu am vrut să-mi demonstrez că pot să uit, să iert, să merg mai departe și să mă concentrez pe viitorul meu. Pentru că fiecare întâmplare mai puțin fericită din trecut, trebuie lăsată acolo, undeva în spatele tău. Și mai știu un lucru… întotdeauna eu am controlat trecutul, niciodată nu l-am lăsat pe el să mă controleze.
Niciodată nu e prea târziu să lași orgoliul la o parte și să-ți recunoști o greșeală. E firesc, fiecare om greșește, important este modul în care ne asumăm greșeala.
Niciodată nu e prea târziu să înlocuiești o dezamăgire cu o lecție, o lacrimă cu un zâmbet, tristețea cu fericirea, eșecul cu succesul, ura cu iubirea, golul interior cu împlinirea. Uneori e atât de simplu totul, dar noi, oamenii, suntem atât de dificili… Ne place să complicăm lucrurile. Vorbim mai mult decât trebuie. Oferim totul și ne implicăm 100%, pentru ca mai târziu să regretăm și să fim dezamăgiți. Ne punem sufletul pe tavă, iar din naivitate și prea multă încredere, nu ne dăm seama că unii vor să profite la maximum de lucrul acesta. Avem prea multă încredere în persoanele care nu merită, și prea puțină în cele care merită cu adevărat. Suntem obișnuiți să punem etichete fără să cunoaștem persoana care tocmai a trecut pe lângă noi. Asta pentru că la dat cu părerea suntem primii.
În timp, am învățat că tot ce oferi în viață aia primești. În egală măsură, nici mai mult, nici mai puțin. Și am mai învățat un lucru: că oricât de mult mi-ar păsa mie, unora s-ar putea să nu le pese. Și ca o o ironie a sorții, din experiență, spun că mai poți continua multă vreme din momentul în care ai zis că nu mai poți.
Niciodată nu e prea târziu să devii omul care vrei să fii sau să redevii persoana care ai fost.
Dacă ai avut parte de o cruntă dezamăgire, produsă de o persoană dragă, treci mai departe. Poate că îți va lua mult timp: o lună, jumătate de an, un an, doi, trei, dar treci peste. Știi de ce? Pentru că dacă ar fi ținut la tine și dacă sentimentele ar fi fost aceleași cu cele pe care tu le-ai avut pentru ea, niciodată nu te-ar fi făcut să plângi, să regreți, să nu mai ai încredere în oameni.
Dacă ai avut parte de un eșec, ridică-te și mergi mai departe. Viața e plină de suișuri și coborâșuri, până la urmă, pentru a găsi calea cea bună, fiecare culoar al labirintului trebuie străbătut.
Dacă te simți singur, nu te cufunda în gânduri prostești cum că nimănui nu-i pasă de tine. Ieși cu prietenii, dansează, cântă, citește, călătorește, cunoaște oameni noi, bucură-te că poți respira, că poți vedea, că poți simți. Fă ce-ți place, trăiește la intensitate maximă fiecare moment și fă din fiecare clipă din viața ta una specială.
Dacă sunt momente când te simți pe marginea prăpastiei, gândește-te la oamenii cărora chiar le pasă de tine, dar și la ce însemni pentru ei.
Învață să trăiești frumos, iar dacă nu-ți iese din prima, ia-o de la capăt cu aceeași ambiție, dăruire și dorință. Știi de ce ar trebui să încerci la nesfârșit? Pentru că târziu va fi doar atunci când vei închide ochii pentru totdeauna! 

E prea tarziu…

E singurul sentiment care ma incearca acum, dupa o luna in care n-am scris deloc aici. A fost o luna de tacere amestecata cu mult zbucium, cu lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare. O luna care a trecut cu degetele arzandu-mi pe tastatura, cu sufletul ce curgea spre cuvinte, cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc. De a tacea. De-a inchide in mine fiecare adiere de sentiment. A trecut o luna in care am vrut sa cred ca, daca ma prefac ca nu exista, intr-un sfarsit se va intampla intocmai.
E prea tarziu, pentru mine. Stiu azi. E trist dar stiu. Si nu plang, nici nu cersesc. De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, am doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir. Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat intr-un hal de nereparat. Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constienta de asta.
Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostru, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. Ne multumim cu ceea ce se poate sa capatam, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, nu-mi spuneti ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.
Fericirea, aia pentru ca ne zbatem clipa de clipa, aia de care ne-amagim ca avem parte, aia pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarata, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea. Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine.
Simt, da. Si-n acelasi timp stiu. Stiu ca e prea tarziu. Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum. Face parte din mine.
Nu, nu-mi spuneti ca-i o vorba, cum ar zice Beniuc, nu-mi spuneti ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.
Nu. Azi prefer sa fiu constienta de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta, de fapt, fac – ci pentru ca sunt constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar. Orice. Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt. Un om cu sufletul ciuntit. Cu un dor ce se zbate cumplit intruna in mine. Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru. Cu o iubire ce nu poate sa moara.
Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt. Si merg mai departe.

Drumul spre mine

Drumul spre mine, drumul spre tine, in cautare de mine in cautare de tine, oare te voi gasi? Uneori ma simt la fel de singura ca si tine,sunt si eu om. Incerc sa calatoresc tot mai departe de mine si nu pot.

M-am despartit de el fara sa stie si m-am indreptat spre alte visuri, daca m-ar intreba acum de ce? I-as spune doar a fost frumos si viata e frumoasa, nu merita prea multe intrebari. El a creeat frumosul, ma facut mai frumoasa .Acum dezleg vraja, ii dau drumul in lume sa zboare!!! Si el e frumos liber la fel ca si mine. De asta te-am inteles, de asta te-am iubit, si te voi iubi.

De cate ori m-am despartit de el…m-am saturat. Mereu cautam ceva si ma trezeam mereu nemultumita si ma gandeam de ce?…oare sunt eu ciudata?. Cu el eram intr-o lupta continua, incercam de fiecare data sa il inteleg si sa luam totul de la capat, acum e mai bine asa, eu incerc sa-l uit fara ca el sa stie si i-am redat libertatea de care are nevoie. Am facut bine sau nu…asta nu stiu. Ajunsesem sa vorbesc singura sa ma intreb ce fel de om sunt eu? Blestemata? Ciudata? Compromisa? Nu voi putea spune ca nu-l mai iubesc, il voi iubi mereu…doar ca nu ma lasat sa il iubesc cu totul si asta poate peste un timp isi va da sema singur ca nu a procedat bine. El pentru mine a fost omul care a cersit iubire, era in cautare de iubire, dorea sa fie iubit si visul i sa implinit. Dupa ce visul si-a implinit si eu il iubesc cu adevarat,a recurs poate si la altele si doreste exclusivitate…doreste sa aiba o rezerva ca si o masina…ca nu cumva sa raman fara benzina. Asta am vazut eu la el si nu i-am spus…il iubesc si daca viata ma va arunca in bratele unuia care merita iubirea mea…voi fi cu inima impacata ca eu nu am avut nici o vina…pentru ca am luptat foarte mult pentru o iubire imposibila. Acum incerc sa-i dau un alt sens al vieti si sa ma schimb. Doresc sa ma cunosc mai bine, la un nivel mai profund, sa ma iubesc si sa imi placa de mine, sa ma mandresc cu ceea ce sunt,sa vorbesc cu personae potrivite, sa am amici de viata, sa aleg, sa gandesc, sa decid, sa culeg fructe si experiente minunate. Azi in cuvinte sarace, am inceput sa traiesc, ma bucur de viata, de prezent, de tot ce-mi intra la suflet si-n casa. Ma misc in plina lumina, zambesc la viata, rad cand sunt testata si ii multumesc.

Ma gandesc ca pana la urma toti avem un model al iubirii pefecte, vrem sa iubim si sa fim iubiti…ne dorim iubire neconditionata, numai ca viata este un obstacol in calea iubirii vesnice pe pamant. Eu mi-am interzis sa nu renunt la visuri si sa-mi doresc mai mult. Sa fiu pretentioasa, chiar si fitoasa uneori, pentru ca merit tot ce e mai bun si nu ma voi multumi cu putin. Si cum oricine isi are radacina si experinta proprie, voi inceta sa mai privesc in stanga si in dreapta, sa tot ma intreb de ce eu, de ce mie, si sa devin un eu. Viata poate fi frumoasa daca putem si incercam sa uitam viata obisnuita ,si eu asta voi face. Voi trai viata spre o noua calatorie cu adevarat unica si frumoasa. Nu pot sa suport oamenii care asteapta, care se plang, care arata cu degetul spre altii, care se limiteaza. Duc o lupta continua sa fiu blanda, intelegatoare, toleranta cu ei,dar nu reusesc, pur si simplu o iau razna. Asa am facut si cu iubitul meu si uitati unde am ajuns. Am ajuns sa iubesc si sa-mi fie frica sa mai spun ceva…pentru a nu-l supara, ma intreb daca cineva ii va lua locul? Vina este a mea sau doar a lui?…pentru ca eu acum il iubesc, insa voi avea un spirit liber si voi savura fiecare inspiratie a vieti. De acum incolo ma voi trata cu mult respect intai pe mine si apoi pe el. Ma voi iubi intai pe mine si asta ma va face sa trec peste orice greutate, dezamagire, despartire etc. Imi voi fi fidela mie, voi alege constient. Fara iubirea de sine nu reusim sa trecem puntea spre implinire si success. Ma voi impaca cu ce a fost, voi clasa trecutul si ma voi ocupa de prezent. Voi incerca sa traiesc cum nu am trait pana acum, pentru ca nu e timp de pierdut. Inca il mai iubesc!

Dragoste la prima vedere (Povestea unui prieten)

Sau cunoscut pe internet,apoi dupa putin timp sau cunoscut si in realitate. A fost dragoste la prima vedere. Se iubeau mult. Mai mult decat va puteti imagina. Acum,nu stiu daca mai pot spune ca se iubesc la
fel de mult. De fapt el sigur o mai iubeste insa ea,este tot mai dezamagita de reactia iubitului ei,si indirect ia spus ca nu o mai intereseaza persoana lui. Sufera si nu poate intelege ca totul sa dus de rapa. Din prea multa dragoste,a ranito. El a sperat sa isi gasesasca linistea sufleteasca alaturi de ea insa acum este tot mai convins ca visul sau,nu va deveni niciodata realitate. Nu stiu…nu am cuvinte sa
scriu dezamagirea si pustietatea din sufletul lui. O iubeste extraordinar de mult insa realizeaza ca doar cu atat se va alege.Ea,o tipa superba dar foarte naiva. Crede in tot si pana nu este palmuita,nu se lasa. Inca mai crede ca oamenii sunt decenti.Inca mai crede in cuvintele „Mie nu mi se poate intampla asa ceva.”.
Pot spune ca el a facut un pic de scoala de „reeducare” cu ea. Ia aratat de multe ori ca lumea este perversa. Nu stiu cat a inteles dar stiu ca scopul lui de a o aduce la realitate,a fost inteles gresit. Acum amandoi sufera.
El spune doar atat…Sunt genul de om care sufera. Odata indragostit de cineva,imi trebuiesc ani multi ca sa imi revin. As vrea sa nu sufar dar inca nu am gasit antidotul. O iubesc tare mult si viata fara ea,nu poate merge mai departe. Stiu ca o sa ma criticati insa critica voastra nu o va lua din inima mea. O iubesc,intelegeti? O iubesc pur si simplu si prefer sa mor decat sa fiu fara ea.
Mi-a dat curaj,ma ajutat,ma facut sa ma simt barbat. Nu ve-ti intelege niciodata cat de mult inseamna aceasta femeie pentru mine.

Daca tot e dragoste la prima vedere, eu le doresc dragoste pe vecie!

Doar o poveste

„În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, fetita lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii.
Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie.
La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi.
Când si-a văzut tatal… copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”.
Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori, devastat de propriile lui fapte…

Stând in faţa maşinii s-a uitat la zgârieturi… fetita scrisese: „TATI, TE IUBESC

Mânia si Dragostea nu au limite; alege-o pe cea din urma pentru a avea o viata minunata…

Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.

Dar, problema lumii de astazi este ca: Oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite…

Cand totul se pierde…

Imi tot ziceam caci cumva, candva, povestea mea, asa cum e ea, dezgolita de aparente, eliberata de mastile pe care e fortata sa le poarte, isi va croi singura drum printre cuvinte si se va lasa privita pana-n strafunduri fara sa mai conteze ce-ar urma dupa. Candva… cand nimic nu i-ar mai impiedica pasii si sufletul nu s-ar mai simti stingher afisandu-se exact asa cum e… candva ar fi venit si ea, vremea dezvaluirilor.
Azi, insa, inteleg ca nici cuvintele nu mai pot trece dincolo de bariera tacerii si-a tristetii, ca ceea ce-ar mai putea ele acum sopti n-ar fi decat o incercare sortita esecului chiar de la inceput. Timpul n-a facut decat sa fortifice zidurile ce-aveau, candva, doar rol de aparare si-acum sunt prizonier intre ele. Stiu acum ca iubirea e un altar care cere jertfa suprema. Si ce poti sa jertfesti mai de pret pe altarul iubirii decat iubirea insasi? Cenusa ce ramane in urma nu mai are forta sa zguduie o lume si doar aducerile aminte sunt cele ce mai trezesc fiori pe sira spinarii.
Primul cuvant, prima privire, primul zambet… legatura aceea, nascuta atat de dintr-o data, atat de neasteptat a fost, intru inceput, pe cat de straniu de puternica, pe-atat de intima, de personala… a fost complicitatea care facea, intre noi, sa fie totul imbracat intr-o aura de mister atat de fascinanta… cu cata emotie am savurat primele clipe impreuna… cu cat nesat am sorbit primele priviri… cat de multa speranta si-a facut loc in suflet… cat avant de viata a luat intreaga fiinta… alergarile acelea sufletesti, mana in mana, cu degetele strans impletite, intr-o zi de vara cu iz de poveste… si-apoi, tarziu in noapte, pe neasteptate, zborul acela al primului sarut, un sarut pe cat de profund, pe-atat de temator, de vinovat… si toate acele clipe de viata ce-au urmat, cununa a unor trairi intense, primite cu o foame greu de imaginat, acele clipe de viata dorite, asteptate, cersite si traite, toate, cu disperarea acelui om ce-si stie traite ultimele clipe…
Si nu, n-a fost un vis, o naluca, o iluzie, n-a fost un joc al imaginatiei, n-a fost decat… ce-a trebuit sa fie, poate. A fost – si e – pecetea unei trairi ce-a zguduit o lume, ce-a inaltat un suflet ce nu spera in posibilitatea unui astfel de zbor vreodata…
Cand, in numele iubirii, renunti la toate visele… nu pentru ca vrei ci pentru ca, in realitate, unele lucruri chiar sunt imposibile… imposibile pentru un simplu om… ce rost isi mai au cuvintele? Zbaterile? Sperantele?
E ultimul post. Au trecut doi ani. De viata si de moarte. Acum simt, nu ca trebuie sa ma opresc, ci ca nu mai pot continua. Ca fiecare pas ce-ar urma n-ar face decat sa murdareasca ceva ce-as vrea sa ramana, desi dureros, curat. Adanc.
Asa ca, pasii de azi sunt cei ai petrecerii pe ultimul drum a razvratirii sufletului impotriva vietii. Poate ca renunt si predau armele. Sau, poate, doar accept. Nu inteleg. Dar, probabil, nici nu e necesar. “Nu strig, nu ma jelesc, nu plang”. Doar tac.
C-ati fost aici, ca sunteti aici, va multumesc. Mi-as fi dorit sa fiu mai mult. Sa fiu altceva. Sa pot. Sa… Dar, sunt doar ceea ce sunt. Cu rele, cu mai putin rele. Va sunt recunoscatoare. Unii dintre voi mi-ati mangaiat sufletul. Ati trecut dincolo de limita virtualului. Pe unii dintre voi v-as vrea mereu aproape. Dar, viata, inca o data, hotaraste ea parcursul…

Te pierd?

Simt ca te pierd si imi este iarasi teama
De clipe din trecut ce le-am trait plangan
As vrea sa te opresti acum stimata doamna
Si fericirea dulce sa mi-o aduci in gand

Durere, suferinta si lacrimi ce-am varsat
Nu vreau sa cred ca au fost in zadar
Si clipele cu tine ce singur le-am visat
As vrea sa prinda viata, si nu un gust amar

Intorce-te spre mine, cu trupul si iubirea
Patreaza amintire tot ce a fost frumos
Nu te uita in spate, ci muta-ti tu privirea
Spre inima ce-mi bate atat de-armonios

Nu te juca cu viata, cu ce-l ce te iubeste
Si nu lasa pe nimeni sa rada de-al tau dor
Caci va veni si clipa cand vei dori orbeste
Sa fie ca inainte si nu-ti va fi usor

Tu ai primit un dar ce multi nici nu-l viseaza
Sa fii iubita intr-una chiar daca mai gresesti
O inima nebuna ce zilnic ea vibreaza
Si nicidecum n-as vrea pe ea ca sa pasesti

Acum iti este bine si tot ce ti-ai dorit
Se implineste astazi pe culmi ce nu le stii
Si tot ce a fost rau, in jur iar a murit
Crezand ca eu sunt raul, la mine nu mai vii

Sustii pe cei ce vor, doar sa ne umileasca
Le esti iarasi alaturi, atunci cand ei te cheama
Sacrifici iar iubirea si lasi raul sa creasca
Si tot ce-a fost frumos, acum devine drama

Mai este inca timp, sa te gandesti la tine
Mai este inca timp sa poti ca sa alegi
Mai este inca timp sa te gandesti la mine
Dar nu mai este timp sa spui ca iarasi pleci

Continue reading „Te pierd?”

Singur intr-o lume neagra

Sunt singur intr-o lumea neagra
Si toti imi sunt pe rand dusmani
Nimeni nu vrea sa ma asculte
Chiar de vorbesc de mii de ani…

Din prieteni ce mi-au fost odata
Au devenit rivalii mei
Cu totii zi de zi ma asteapta
Sa ma loveasca cum vor ei

Cu ochii tinta spre pamant
Primesc dureri ce ma infioara
Imi fac mereu un plan in gand
Insa cedez,a cata oara…?

Sub palmele ce ma lovesc
Si rasete de umilinta
Incerc ca sa ma impotrivesc
Dar sunt timd, fara vointa

Nici cei care mi-au fost in suflet
Ce i-am iubit si-i mai iubesc
Nu vor sa auda al meu planset
Sau sa priveasca cum traiesc

Am mintea plina de durere
Si tot in jur sa facut scrum
Asa vrea sa dau, apoi a cere
Sa fiu salvat din negrul fum

Continue reading „Singur intr-o lume neagra”

Vreme

Am stat o vreme langa tine
Si-am asteptat sa te trezesti
Sa vii alaturi langa mine
Sa vii sa-mi spui ca ma iubesti

Dar vremea e posomarata
Si cerul este inunecat
Nimic nu pare sa se schimbe
Nimic nu este adevarat

In somnu’ adanc pe care-l ai
Visand la clipe unicate
As vrea sa-ti spun ca sa mai stai
Dar din pacate esti departe

Afara a inceput sa ploua
Si n-am umbrela sa ma ascund
Si atunci cu mainile amandoua
Iti prind obrajii, dar in gand

Ploua peste inima mea
Cu mii de stele colorate
As vrea sa poti sa le privesti
Dar din pacate imi esti departe

Page 32 of 38
1 28 29 30 31 32 33 34 35 36 38