E prea tarziu…

E singurul sentiment care ma incearca acum, dupa o luna in care n-am scris deloc aici. A fost o luna de tacere amestecata cu mult zbucium, cu lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare. O luna care a trecut cu degetele arzandu-mi pe tastatura, cu sufletul ce curgea spre cuvinte, cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc. De a tacea. De-a inchide in mine fiecare adiere de sentiment. A trecut o luna in care am vrut sa cred ca, daca ma prefac ca nu exista, intr-un sfarsit se va intampla intocmai.
E prea tarziu, pentru mine. Stiu azi. E trist dar stiu. Si nu plang, nici nu cersesc. De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, am doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir. Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat intr-un hal de nereparat. Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constienta de asta.
Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostru, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. Ne multumim cu ceea ce se poate sa capatam, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, nu-mi spuneti ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.
Fericirea, aia pentru ca ne zbatem clipa de clipa, aia de care ne-amagim ca avem parte, aia pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarata, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea. Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine.
Simt, da. Si-n acelasi timp stiu. Stiu ca e prea tarziu. Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum. Face parte din mine.
Nu, nu-mi spuneti ca-i o vorba, cum ar zice Beniuc, nu-mi spuneti ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.
Nu. Azi prefer sa fiu constienta de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta, de fapt, fac – ci pentru ca sunt constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar. Orice. Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt. Un om cu sufletul ciuntit. Cu un dor ce se zbate cumplit intruna in mine. Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru. Cu o iubire ce nu poate sa moara.
Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt. Si merg mai departe.

Drumul spre mine

Drumul spre mine, drumul spre tine, in cautare de mine in cautare de tine, oare te voi gasi? Uneori ma simt la fel de singura ca si tine,sunt si eu om. Incerc sa calatoresc tot mai departe de mine si nu pot.

M-am despartit de el fara sa stie si m-am indreptat spre alte visuri, daca m-ar intreba acum de ce? I-as spune doar a fost frumos si viata e frumoasa, nu merita prea multe intrebari. El a creeat frumosul, ma facut mai frumoasa .Acum dezleg vraja, ii dau drumul in lume sa zboare!!! Si el e frumos liber la fel ca si mine. De asta te-am inteles, de asta te-am iubit, si te voi iubi.

De cate ori m-am despartit de el…m-am saturat. Mereu cautam ceva si ma trezeam mereu nemultumita si ma gandeam de ce?…oare sunt eu ciudata?. Cu el eram intr-o lupta continua, incercam de fiecare data sa il inteleg si sa luam totul de la capat, acum e mai bine asa, eu incerc sa-l uit fara ca el sa stie si i-am redat libertatea de care are nevoie. Am facut bine sau nu…asta nu stiu. Ajunsesem sa vorbesc singura sa ma intreb ce fel de om sunt eu? Blestemata? Ciudata? Compromisa? Nu voi putea spune ca nu-l mai iubesc, il voi iubi mereu…doar ca nu ma lasat sa il iubesc cu totul si asta poate peste un timp isi va da sema singur ca nu a procedat bine. El pentru mine a fost omul care a cersit iubire, era in cautare de iubire, dorea sa fie iubit si visul i sa implinit. Dupa ce visul si-a implinit si eu il iubesc cu adevarat,a recurs poate si la altele si doreste exclusivitate…doreste sa aiba o rezerva ca si o masina…ca nu cumva sa raman fara benzina. Asta am vazut eu la el si nu i-am spus…il iubesc si daca viata ma va arunca in bratele unuia care merita iubirea mea…voi fi cu inima impacata ca eu nu am avut nici o vina…pentru ca am luptat foarte mult pentru o iubire imposibila. Acum incerc sa-i dau un alt sens al vieti si sa ma schimb. Doresc sa ma cunosc mai bine, la un nivel mai profund, sa ma iubesc si sa imi placa de mine, sa ma mandresc cu ceea ce sunt,sa vorbesc cu personae potrivite, sa am amici de viata, sa aleg, sa gandesc, sa decid, sa culeg fructe si experiente minunate. Azi in cuvinte sarace, am inceput sa traiesc, ma bucur de viata, de prezent, de tot ce-mi intra la suflet si-n casa. Ma misc in plina lumina, zambesc la viata, rad cand sunt testata si ii multumesc.

Ma gandesc ca pana la urma toti avem un model al iubirii pefecte, vrem sa iubim si sa fim iubiti…ne dorim iubire neconditionata, numai ca viata este un obstacol in calea iubirii vesnice pe pamant. Eu mi-am interzis sa nu renunt la visuri si sa-mi doresc mai mult. Sa fiu pretentioasa, chiar si fitoasa uneori, pentru ca merit tot ce e mai bun si nu ma voi multumi cu putin. Si cum oricine isi are radacina si experinta proprie, voi inceta sa mai privesc in stanga si in dreapta, sa tot ma intreb de ce eu, de ce mie, si sa devin un eu. Viata poate fi frumoasa daca putem si incercam sa uitam viata obisnuita ,si eu asta voi face. Voi trai viata spre o noua calatorie cu adevarat unica si frumoasa. Nu pot sa suport oamenii care asteapta, care se plang, care arata cu degetul spre altii, care se limiteaza. Duc o lupta continua sa fiu blanda, intelegatoare, toleranta cu ei,dar nu reusesc, pur si simplu o iau razna. Asa am facut si cu iubitul meu si uitati unde am ajuns. Am ajuns sa iubesc si sa-mi fie frica sa mai spun ceva…pentru a nu-l supara, ma intreb daca cineva ii va lua locul? Vina este a mea sau doar a lui?…pentru ca eu acum il iubesc, insa voi avea un spirit liber si voi savura fiecare inspiratie a vieti. De acum incolo ma voi trata cu mult respect intai pe mine si apoi pe el. Ma voi iubi intai pe mine si asta ma va face sa trec peste orice greutate, dezamagire, despartire etc. Imi voi fi fidela mie, voi alege constient. Fara iubirea de sine nu reusim sa trecem puntea spre implinire si success. Ma voi impaca cu ce a fost, voi clasa trecutul si ma voi ocupa de prezent. Voi incerca sa traiesc cum nu am trait pana acum, pentru ca nu e timp de pierdut. Inca il mai iubesc!

Page 11 of 11
1 9 10 11