Povestea curcubeului

Cu mult timp in urma, la inceputul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea ca era cea mai buna, cea mai frumoasa, cea mai importanta, cea mai folositoare, cea mai iubita.

Verdele spuse: “Uitati-va la iarba, frunze si copaci. In mod evident vedeti si voi ca sunt cea mai importanta culoare. Sunt culoarea vietii si a sperantei. Uitati-va in jur si o sa vedeti ca sunt peste tot”.

Albastrul l-a intrerupt si exclama: “Ganditi-va la cer si la mare. Apa sta la baza vietii si fara mine nu ar exista cerul albastru. Fara mine nu ar exista nimic!”

Galbenul rase: “Eu sunt luminos si cald, iar tu esti atat de serios. De fiecare data cand te uiti la o narcisa galbena sau la o floarea-soarelui zambesti. Soarele, luna si stelele sunt galbene, frumusetea mea este atat de evidenta incat oricine ma vede ramane uimit.”

Portocaliul incepu sa se laude: ” Eu sunt culoarea mancarurilor sanatoase ce dau putere. Morcovul, portocala si dovleacul au multe vitamine. Si atunci cand portocaliul umple cerul, la rasarit sau la apus, frumusetea mea este atat de evidenta incat toti cei ce ma vad se opresc sa ma priveasca cu admiratie si uimire.”

Ei bine, rosul incepu sa strige: “Eu sunt conducatorul intregii vieti. Sangele este rosu si sangele inseamna viata. Eu sunt culoarea pasiunii si a iubirii.”

Violetul se ridica in picioare si era foarte inalt. El vorbi dand foarte multa importanta spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala si a regilor. Oamenii puternici intotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii si a intelepciunii.”

La sfarsit, cu o voce joasa si timida, Indigoul spuse: “Cu greu ma observati, insa desi sunt tacut, fara mine nu ati fi nimic. Aveti nevoie de mine pentru echilibru si contrast si pentru liniste interioara.”

Argumentarile au continuat, fiecare culoare in parte laudandu-se, ridicandu-se in slavi si certandu-se. Fiecare in parte considera ca este perfectiunea intruchipata. In timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Incepu sa tune si sa ploua cu galeata. Culorile tremurara de frica si se stransera in brate pentru a se linisti si proteja una pe alta.

Apoi ploaia incepu sa vorbeasca: “Voi, culorilor, sunteti atat de nesabuite. Va certati care este cea mai buna, fiecare incercand sa fie deasupra celorlate. Nu intelegeti ca fiecare in parte ati fost facute cu un scop special, fiecare este unica si diferita? Luati-va de maini si urmati-ma!”
Facand ce le spuse ploaia, culorile se apropiara si se luara de maini. “De acum incolo”, zise ploaia, “cand ploua, fiecare dintre voi se va intinde de-a lungul cerului intr-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al pacii si al sperantei.”

Astfel, oameni buni, de fiecare data cand ploaia curata pamantul, cautati un curcubeu pe intinsul cerului.
Cand apare, tineti minte ca fiecare dintre voi este special.
Lasati culorile curcubeului sa va reaminteasca sa va apreciati pe voi insiva si pe cei din jur!
„Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.”

A Meritat Lectia Primita De La VIATA

In cele din urma m-am decis sa plec departe. Am dorit cu o seara inainte sa iti marturisesc tot, sa iti spun ca stiu tot, insa am avut taria de a nu desparti o pereche fericita, asa imi imaginam eu atunci din conversatiile citite intre voi. Cu greu am plecat, insa te iubeam, te iubesc si imi doresc sa te stiu fericit. Am ajuns departe, convorbirile au continuat, eu nu aveam decat sa sufar si sa astept sa-mi spui adio, insa nu a fost asa. Ma plimbam prin camera de una singura noapte de noapte, plangeam si ma intrebam de ce ma torturezi, de ce nu ai curajul sa-mi spui ca esti cu ea si ca doar pe ea o iubesti. Eu pun multa amprenta pe culoare, insa acum culoarea din fata ochilor mei era neagra si asta nu ma caracteriza pe mine deloc. Ma opresc in mijlocul camerei si pentru o secunda ma intreb…unde sunt?…eu care adoram muzica, poezia, dansul,comunicarea, libertatea, oare unde ma aflu? Oare sa fi pierdut aceea lume a mea..pentru ca pe asta nu o recunosc, este o lume pe care imi este greu sa o accept.

M-am decis sa iti spun tot intr-o seara cand erai suparat ca eu nu te bag in seama, insa m-a luat o frica de tine, iar acea frica de tine ma facea irationala. Citisem prea mult pentru un om si era normal sa ma simt atacata, lovita marginalizata…de aceea lumea mea s-a schimbat si eu am devenit sensibila, incat si adierea vantului mi se parea dureroasa. De fire am fost si imi doresc sa fiu o luptatoare, trebuie sa iti spun ca stiu totul si sa ma trezesc la realitate, trebuie sa merg mai departe daca te iubesc. Ma intreb de ce nu am inca curajul sa iti spun- e simplu- inca mai doresc sa vorbesc cu tine si daca spun totul stiu ca se va termina definitiv…de aici vine frica, si totusi nu e corect din partea mea sa tac. Nu vreau sa ma invinovatesc pentru ca nu sunt vinovata…era de datoria ta sa-mi spui sau a ei, la mine e doar egoism putin si iubire pura, asa ca iti voi spune, iti voi dori succes si toate cele bune.
Azi am iesit in parc si ma uit la oamenii din jurul meu, incerc sa le citesc trecutul pe fata, doresc sa ma conving intr-un fel ca mai exista oamenii la fel ca si mine, insa acum nu sunt in stare de nimic, nici macar la asta nu ma mai pricep. Oare e vina mea ca el nu mi-a spus adevarul? Unde s-a dus aceea comunicare calda, acel sarut, aceea privire ce imi incalzea sufletul? De ce a trebuit sa faca toate astea? Eu oricum il iubeam si il puteam ajuta neconditionat…nu mi-am dorit iubire fortata, stiu cum e sa stai langa cineva pe care nu-l iubesti nu comunici si nu poti impartasi nimic cu el, de aceea daca era sincer cu mine intelege-am situatia. Acum sunt singura in mijlocul tuturor, toti da sfaturi fara sa stie ce este in inima mea si fara sa stie ca eu fac doar ceea ce simt…insa ascult, si atat. Seara in camera ma rog la Dumnezeu si ii multumesc ca inca ma mai tine pe picioare si mi-a dat maturitatea necesara pentru a intelege multe lucruri. Am recitit de foarte multe ori acele conversati-dialoguri, obosisem sa mai citesc. M-am decis sa i-au totul asa cum este si cand nu am mai rezistat i-am spus ei, apoi tie, am vorbit urat si in acel moment de furie ma gande-am sa va urez fericire, insa nici unul nici altul nu ati recunoscut. Simte-am ca inebunesc, m-am calmat cu multe spitalizari dupa, iarasi am luat taurul de coarne si tot eu singurica mi-am spus ca trebuie sa lupt sa vad cu ochi mei daca este asa cum spune-ai tu. Au fost momente de cumpana pentru mine, cand ma coboram, cand ma urcam. Insa l-am rugat pe Dumnezeu sa ma indrume el in tot ce voi face pe mai departe. Am dorit o revedere in care sa pun punt fata in fata si asta am si facut, numai ca acel punct nu a existat, in schimb am primit un INEL. Fata in fata dupa cateva luni a fost emotionant si atunci am simtit ca ma iubeste, m-a rugat sa-l iert, mi-a povestit tot. L-am iertat pe loc, inca nu i-am spus…eram mult prea fericita si in acelesi timp ma gande-am la ea cu mila. Nu a fost si nu este vina mea, am fost sincera cu ea si ea ma tradat…semn ca nu l-a iubit niciodata. Stand in pat pe moment imi trecea tot felul de ganduri, ba ca nu ma iubeste si nici nu m-a iubit vreodata si totusi cand ne-am intalnit am simtit ca ma iubeste. Asta s-a produs o perioada din cauza infideliati lui fata de mine si am realizat ca nu am nici o vina si ca v-or mai veni valuri, insa daca ma iubeste asa cum pretinde o sa fie bine. Seara, mi-a cuprins fata cu palmele, am plans si ma implorat sa nu-l mai parasesc niciodata. Mi-a spus cu lacrimi in ochi sa nu renunt la el ca sunt viata lui…atunci am simtit o caldura interioara care aproape ca numai puteam respira. Mi-a cerut sa intind mana si mi-a pus inelul pe deget. Am crezut ca lesin era ceva ce imi doream, era de la suflet la suflet, asta arata simbolul fericiri noastre, apoi imi spune-Esti frumoasa, ma uit la el cu mult drag si realizez ca viata mi-a tat o lectie ce a meritat sa merg pana la capat. Te ador, Te iubesc, Vreau sa fiu sotia ta pentru totdeauna. Sper sa invatati si voi din greslile mele…viata e o lupta cu tine insuti, viata nu sta in loc, viata merita traita si trebuie sa lasam sa treaca timp.

Drumul spre mine

Drumul spre mine, drumul spre tine, in cautare de mine in cautare de tine, oare te voi gasi? Uneori ma simt la fel de singura ca si tine,
sunt si eu om. Incerc sa calatoresc tot mai departe de mine si nu pot.

M-am despartit de el fara sa stie si m-am indreptat spre alte visuri, daca m-ar intreba acum de ce, i-as spune ca a fost frumos si viata e frumoasa, nu merita prea multe intrebari. El a creeat frumosul, ma facut mai frumoasa .Acum dezleg vraja, ii dau drumul in lume sa zboare!!! Si el e frumos liber la fel ca si mine. De asta te-am inteles, de asta te-am iubit, si te voi iubi. De cate ori m-am despartit de el…m-am saturat. Mereu cautam ceva si ma trezeam mereu nemultumita si ma gandeam de ce?…oare sunt eu ciudata?. Cu el eram intr-o lupta continua, incercam de fiecare data sa il inteleg si sa luam totul de la capat, acum e mai bine asa, eu incerc sa-l uit fara ca el sa stie si i-am redat libertatea de care are nevoie. Oi fi facut bine sau nu…asta nu stiu. Ajunsesem sa vorbesc singura sa ma intreb ce fel de
om sunt eu? Blestemata? Ciudata? Compromisa? Nu voi putea spune ca nu-l mai iubesc, il voi iubi mereu…doar ca nu ma lasat sa il iubesc cu totul si asta poate peste un timp isi va da seama singur ca nu a procedat bine. El pentru mine a fost omul care a cersit iubire, era in cautare de iubire, dorea sa fie iubit si visul i sa implinit. Dupa ce visul si-a implinit si eu il iubesc cu adevarat,a recurs poate si la altele si doreste exclusivitate…doreste sa aiba rezerva ca si o masina…ca nu cumva sa ramana fara benzina. Asta am vazut eu la el si nu i-am spus…il iubesc si daca viata ma va arunca in bratele unuia care merita iubirea mea…voi fi cu inima impacata ca eu nu am avut nici o vina…pentru ca am luptat foarte mult pentru o iubire imposibila. Acum incerc sa dau un alt sens al vieti si sa ma schimb. Doresc sa ma cunosc mai bine, la un nivel mai profound, sa ma iubesc si sa imi placa de mine, sa ma mandresc cu ceea ce sunt,sa vorbesc cu personae potrivite, sa am amici de viata, sa aleg, sa gandesc, sa decid, sa culeg fructe si experiente minunate. Azi in cuvinte sarace, am inceput sa traiesc, ma bucur de viata, de prezent, de tot ce-mi intra la suflet si in casa. Ma misc in plina lumina, zambesc la viata, rad cand sunt testata si ii multumesc.

Ma gandesc ca pana la urma toti avem un model al iubirii pefecte, vrem sa iubim si sa fim iubiti…ne dorim iubire neconditionata, numai ca viata este un obstacol in calea iubirii vesnice pe pamant. Eu mi-am interzis sa  renunt la visuri si sa-mi doresc mai mult. Sa fiu pretentioasa, chiar si fitoasa uneori, pentru ca merit tot ce e mai bun si nu ma voi multumi cu putin. Si cum oricine isi are radacina si experinta proprie, voi inceta sa mai privesc in stanga si in dreapta, sa tot ma intreb de ce eu, de ce mie, si sa devin eu. Viata paote fi frumoasa daca putem si incercam sa uitam viata obisnuita si eu asta voi face. Voi trai viata spre o noua calatorie cu adevarat unica si frumoasa. Nu pot sa suport oamenii care asteapta, care se plang, care arata cu degetul spre altii, care se limiteaza. Duc o lupta continua sa fiu blanda, intelegatoare, toleranta cu ei,dar nu reusesc, pur si simplu o iau razna. Asa am facut si cu iubitul meu si uita-ti unde am ajuns. Am ajuns sa iubesc si sa-mi fie frica sa mai spun ceva…pentru a nu-l supara, ma intreb daca cineva ii va lua locul? Vina este a mea sau doar a lui?…pentru ca eu acum il iubesc, insa voi avea un spirit liber si voi savura fiecare inspiratie a vieti. De acum incolo ma voi trata cu mult respect intai pe mine si apoi pe el. Ma voi iubi intai pe mine si asta ma va face sa trec peste orice greutate, dezamagire, despartire etc. Imi voi fi fidela mie, voi alege constient. Fara iubirea de sine nu reusim sa trecem puntea spre implinire si succes. Ma voi impaca cu ce a fost, voi clasa trecutul si ma voi ocupa de prezent. Voi incerca sa traiesc cum nu am trait pana acum, pentru ca nu e timp de pierdut. Inca il mai iubesc!

O casnicie „perfecta” !

Doi bătrâni au trăit împreună mai bine de 50 de ani. Ei nu au avut niciodată secrete unul față de celălalt, dar era un singur lucru pe care femeia i l-a cerut soțului ei: să nu deschidă niciodată cutia veche de pantofi, pe care ea o ținea în dulapul ei.

Soțul nici nu o întreba despre conținutul cutiei misterioase… Dar într-o zi, când soția sa s-a îmbolnăvit și a căzut la pat, ea a decis să-i descopere vechiul secret și l-a rugat să-i aducă cutia la spital.

Bărbatul a mers acasă, a luat cutia și a deschis-o. În interiorul ei se aflau două păpuși croșetate și o grămadă de bani: 95.000 de dolari!

“Dar… de ce? Cum?!” – a întrebat mirat bărbatul.

Soția a hotărât să-i mărturisească adevărul. “Înainte să ne căsătorim, bunica mea mi-a descoperit secretul unei căsnicii fericite fără certuri. M-a sfătuit că dacă voi fi foarte supărată pe tine, să tac din gură și să mă apuc să croșetez o păpușă. Acest lucru mă va ajuta să mă calmez.”

Bătrânul a fost mișcat până la lacrimi. În cutie erau doar două păpuși croșetate… Reiese că soția sa s-a supărat pe el doar de două ori în toți acești ani de căsnicie. El și-a îmbrățișat soția și a sărutat-o.

“Dar de unde sunt toți acești bani?” – a întrebat-o bărbatul uimit.

“Aaaa… tu la asta te referi?” – a spus ea zâmbind. “Banii i-am câștigat din vânzarea păpușilor!”.

Povestea fabuloasa a poetului Mihail Rujoiu!

La cei 45 de ani, de-abia impliniti, poetul Mihail Rujoiu trece printr-o drama teribila. In urma cu cativa ani si-a pierdut un picior din cauza unei boli teribile, pe care a luat-o in minele de la Filipesti, iar acum medicii i-au taiat si celalalt membru
Chiar daca soarta ii este potrivnica, poetul Mihail Rujoiu, nascut pe 20 ianuarie 1969, reuseste sa-i tina piept cu stoicism. In urma cu catvi ani si-a pierdut un picior din cauza uneo boli crunte, pe care a contractat-o in minele de la Filipestii de Padure.

La cei 45 de ani, de-abia impliniti, poetul Mihail Rujoiu trece printr-o drama teribila. In urma cu cativa ani si-a pierdut un picior din cauza unei boli teribile, pe care a luat-o in minele de la Filipesti, iar acum medicii i-au taiat si celalalt membru
Chiar daca soarta ii este potrivnica, poetul Mihail Rujoiu, nascut pe 20 ianuarie 1969, reuseste sa-i tina piept cu stoicism. In urma cu catvi ani si-a pierdut un picior din cauza uneo boli crunte, pe care a contractat-o in minele de la Filipestii de Padure.

“Am lucrat in minerit si mi s-a descoperit cam tarziu boala. Am lucrat la Filipestii de Padure. Boala s-a descoperit in 2003-2004, de atunci si pana acum am facut circa 12 operatii chirurgicale. Fara primul picior am ramas acum trei ani, am facut multe operatii sa il salvez, dar tot degeaba. (…)

Acum este a opt sau a noua zi de la operatie, ma simt un pic aerian, dar piciorul este bine, este spre vindecare. Apoi va urma recuperarea acasa. Pana acum am publicat un volum de poezii de dragoste si doua pentru copii.

Problema e ca mai si o fata in crestere, fata mare sta cu mine, iar cea mica e in Italia cu mama ei. Cum sa ne descurcam? Este foarte greu! Macar un carucior cu rotile sa ma pot deplasa acasa! (…) Tot ce am vandut a fost pe facebook si in strainatate, dar mult in pierdere ca eu trebuie sa platesc drumul, plicurile, etc. Eu nu castig mai nimic!”, ne-a spus de pe patul de spital poetul Mihail Rujoiu.

Nu se va opri din scris

Chiar daca este imbolizat, el ne-a spus ca nu se va opri din a scrie poezii. “Este un har de la Dumnezeu, poezia nu se invata. Eu scriu din 1985, dar a fost asa drumul, incat nu am putut sa merg numai pe aceasta cale, a poeziei. Am mai multe proiecte la care lucrez”, ne-a mai zis poetul. (Alex Saulea)(Sursa foto facebook.com)

GRIVEI
Se facura ora trei
Si catelul meu GRIVEI,
Nu voia nici sa manance
Si nici chip ca sa se culce.
Nu voia nici sa se joace
Era suparat si pace,
Cred ca s-a indragostit,
Soarele l-o fi tampit
Mai bine vine o ploaie,
Mintile sa i le inmoaie
Si s-o ia mai usurel
Cu a sa minte de catel,
Ca acum este prea mic
Si nu are minte pic
Si cand o va creste mare
Va fi loc si de insuratoare.
S-o duce la casa lui
Si va avea si multi pui
Si o catelusa frumoasa,
Gospodina in a lui casa
Si vor trai o viata lina,
In cotetul din gradina.

 

Sa fie poveste de dragoste?

Acum ceva timp in urma doream sa vorbesc cu cineva…nu intamplator am contactat o doamna pe net cu care vorbisem foarte putin candva. Curios din fire, ca dee…asa m-a facut mama, am vrut sa stiu si eu cate ceva, doamna nu mi-a raspuns la intrebari, nici nu ma sfatuit…doar mi-a dat sa citesc cate ceva de pe un forum…spunand ca voi intelege si cred eu ca am inteles, dar persoana care a trebuit sa inteleaga, nu a dorit nici sa citeasca…sau poate ca a citit fara sa spuna. Voi pune aici doar putin din ce am citit, doar o poveste si am sa va rog daca se poate sa o comentam putin
De cand ma stiu,inca de copil,mi-am dorit sa am propria mea familie. Sotie si copii.
Soarta,nu a fost deloc ingaduitoare cu mine si mia intins,doar imagini false.
Dupa 10 ani de inchisoare familiala,a venit divortul. Atunci am crezut ca in sfarsit Dumnezeu mi-a intins o mana. Ceva mai tarziu ,aveam sa constat ca iar am trait acea iluzie falsa a fericirii…
Dupa divort,am stat o perioada singur. Mi-am facut noi prieteni, si am inceput o noua viata. Incercam sa uit tot ce a fost urat si sa-mi gasesc fericirea.
Dupa un timp,am inceput sa cunosc mai multe femei. Unele virtual,altele live.
Cu doua dintre ele,am incercat mai mult decat o relatie de prietenie,insa nu a mers si am renuntat.
Intr-o zi,apare ea,femeia mult visata. Ne-am apropiat unul de altul,si am inceput o adevarata poveste de iubire. Ne alint-am reciproc si nu ne interesa ce se intampla in jurul nostru. Vedeam doar fericirea. Teama de un esec,imi disparuse si aveam foarte multa incredere in mine,in noi. Prietenii pentru mine nu mai aveau nici o valoare.Orice clipa,doream sa o petrec alaturi de ea…printesa mea. O asteptam sa apara de la servici,si chiar daca nu o puteam atinge,o imbratisam in gand…o sarutam…ii mangaiam sanii.
Ea la randul ei,ma facea sa ma simt barbat,sa ma simt puternic,sa ma simt fericit. Nimeni si nimic nu ma faceau sa cred ca intr-o zi,totul se va sfarsi, si dintr-un print si o printesa din regatul lui Eros, am devenit doua suflete care nu se ma vor,unul pe celalalt.
Am incercat sa readuc totul la normal,am strigat-o,am chemat-o la mine ,insa nimeni nu ma mai aude…
Probabil ca va intrebati,ce sa intamplat? Am sa incerc sa fiu sincer . Ca in orice relatie de dragoste,mai sunt si mici certuri. Stiti voi…gelozia-bato vina,insa o cearta dura cate-va ore,apoi ne luam in brate si
ne spune-am unul altuia,cat de prosti suntem.Dragostea inving-ea intodeauna.
Acum,la ultima nostra contrazicere,nu a mai invins…
Din punctul meu de vedere,mi sa parut nedrept un singur lucru. Eu ii spuneam absolut totul despre mine,cand nu eram cu ea,si intro zi fara voia mea,aveam sa aflu ca paralel cu mine,mai discuta si cu altcineva,insa imi ascundea acest lucru pe motiv ca as fi foarte gelos. Nu am refer la releatii amoroase…etc. O relatie de prietenie si atat,insa cum aceasta discutie cu acel barbat ,a vrut sa fie ascunsa de mine,ma facut sa cred ca nu ma mai iubeste la fel de mult. Am intrebat-o de ce a ascuns aceasta discutie? Mi-a raspuns „crezi ce vrei” sau „Tu vrei sa vorbesc doar cu tine”? M-au durut si inca ma dor aceste cuvinte. Din print am devenit …incomod insa cu toate astea,sustine(a),ca ma iubeste. I-am explicat ca nu este corect sa ascunda ceva de mine,atata timp cat sustine ca ma iubeste insa ea vede lucrurile altfel si anume ca , cu acel barbat,nu faceau decat sa se salute.Ne-am contrazis inca odata,apoi …a plecat definitv din viata mea.
Poate o sa ganditi eronat su anume ca ar fi plecat la acel barbat. Nu,nu este genul. Cred ca a plecat pentru ca nu am avut incredere in ea dar ma intreb asa ca un barbat ,daca poti avea incredere intr-o femeie care are secrete? Nu stiu ce sa intamplat cu ea de a devenit atat de diferita,atat de indiferenta
si atat de puternica ,sa poata renunta la ce-l pe care spune ca este iubirea ei?
Am sunat-o,insa nu raspunde la telefon,am contactat-o si in alte moduri,insa nu vrea sa mai auda de mine.
Cred ca asa imi este destinul-Sa nu am parte de o familie.Ma tot intreb,de ce trebuie sa platesc pentru greseala ei? Imi va fi greu,foarte greu sa conving inima sa o uite insa o voi iubi in tacere. Ma multumesc cu acest gand ca ea inca mai exista si inima mea,poate fi langa a ei,telepatic. Nu o voi uita niciodata si nu voi permite nimanui sa vorbeasca urat despre ea. Este dragostea mea eterna,si in alta lume,sunt convins ca o voi regasi.

Aceasta poveste mi-a fost pusa pe tava de aceea doamna ca raspuns la intrebarile mele…acum va intreb pe voi doar atat***Daca o femeie sau un barbat este cu cineva si afla, citeste o poveste destinata altei
persoane cum se simte…ce trebuie sa faca daca nu se regaseste persoana respectiva acolo si e sigura ca e vorba de cu totul altcineva? Astept parerile voastre…

Iubirea

• Iubirea nu e doar un zambet, nu e doar o floare, iubirea e un suflet ranit si apoi vindecat de altul…
• Iubirea trebuie invatata, incercata si experimentata… prima atingere nu reprezinta niciodata expresia ei desavarsita…
• O iubire pe care esti nevoit s-o pazesti nu reprezinta nimic.
• Dar tocmai asta n-au sa inteleaga niciodata oamenii cu adevarat gelosi.
• Gelozia ia nastere odata cu dragostea, dar nu moare odata cu ea…
• Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte…
• Nu uita: langa cel mai inalt punct al fericirii se afla cea mai adanca prapastie a durerii…
• Pentru dragostea care se mai gaseste in lumea aceasta si pentru toti cei care stiu sa o aprecieze, pentru toti indragostitii…

• Fericirea nu inseamna sa ai ceea ce doresti, ci sa doresti ceea ce ai.
• Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane…
• Sa nu crezi ca poti stabili cursul iubirii, caci ea, daca te considera vrednic, iti va indrepta ea cursul!…
• Dragostea nu este numai flori, zambete, iubire, ci inseamna si lacrimi, dorinta, pasiune si de aceea putini au privilegiul de a-i descoperi puterea.
• Cine are capacitatea de a se indragosti, poate avea mereu incredere in iubire si in valoarea omului de care s-a indragostit!
• Dragostea e la fel ca o boala pe care daca nu o tratezi se agraveaza…si ca orice floare pe care daca nu o uzi se ofileste…
• Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!
• Iubirea e tot ce dorim, iar in final e tot ce-am avut.
• Daca exista un sens al vietii… atunci EA este sensul, daca nu… EA ar trebui sa fie…
• Fara dragoste suntem orfani de toate, fara pasiune suntem ca o moara de vant spanzurata in vid!
• In iubire se simte mai mult decat e nevoie, se sufera mai mult decat se cugeta, se viseaza mai mult decat se traieste…
• Fericirea noastra rezida in ceea ce-l determina pe om sa-si dea seama
ca este om si sa ramana asa.
• Numai o mare nenorocire ne poate arata cat de marunte sunt nemultumirile

Niciodată nu e prea târziu

Nu e niciodată prea târziu să pui punct și să o iei de la capăt. Niciodată nu e prea târziu pentru un nou început. Nu e prea târziu pentru un picior pus în prag, pentru o nouă decizie pe care o iei, pentru un nou drum pe care vrei să-l urmezi. Niciodată nu va fi prea târziu atât timp cât îți dorești o schimbare în bine. 
Am pus punct de atâtea ori și am luat-o de la capăt încât nu-mi mai amintesc de câte ori am făcut lucrul ăsta. Asta pentru că mereu mi-am dorit mai mult. Pentru că mereu am vrut să-mi demonstrez că pot să uit, să iert, să merg mai departe și să mă concentrez pe viitorul meu. Pentru că fiecare întâmplare mai puțin fericită din trecut, trebuie lăsată acolo, undeva în spatele tău. Și mai știu un lucru… întotdeauna eu am controlat trecutul, niciodată nu l-am lăsat pe el să mă controleze.
Niciodată nu e prea târziu să lași orgoliul la o parte și să-ți recunoști o greșeală. E firesc, fiecare om greșește, important este modul în care ne asumăm greșeala.
Niciodată nu e prea târziu să înlocuiești o dezamăgire cu o lecție, o lacrimă cu un zâmbet, tristețea cu fericirea, eșecul cu succesul, ura cu iubirea, golul interior cu împlinirea. Uneori e atât de simplu totul, dar noi, oamenii, suntem atât de dificili… Ne place să complicăm lucrurile. Vorbim mai mult decât trebuie. Oferim totul și ne implicăm 100%, pentru ca mai târziu să regretăm și să fim dezamăgiți. Ne punem sufletul pe tavă, iar din naivitate și prea multă încredere, nu ne dăm seama că unii vor să profite la maximum de lucrul acesta. Avem prea multă încredere în persoanele care nu merită, și prea puțină în cele care merită cu adevărat. Suntem obișnuiți să punem etichete fără să cunoaștem persoana care tocmai a trecut pe lângă noi. Asta pentru că la dat cu părerea suntem primii.
În timp, am învățat că tot ce oferi în viață aia primești. În egală măsură, nici mai mult, nici mai puțin. Și am mai învățat un lucru: că oricât de mult mi-ar păsa mie, unora s-ar putea să nu le pese. Și ca o o ironie a sorții, din experiență, spun că mai poți continua multă vreme din momentul în care ai zis că nu mai poți.
Niciodată nu e prea târziu să devii omul care vrei să fii sau să redevii persoana care ai fost.
Dacă ai avut parte de o cruntă dezamăgire, produsă de o persoană dragă, treci mai departe. Poate că îți va lua mult timp: o lună, jumătate de an, un an, doi, trei, dar treci peste. Știi de ce? Pentru că dacă ar fi ținut la tine și dacă sentimentele ar fi fost aceleași cu cele pe care tu le-ai avut pentru ea, niciodată nu te-ar fi făcut să plângi, să regreți, să nu mai ai încredere în oameni.
Dacă ai avut parte de un eșec, ridică-te și mergi mai departe. Viața e plină de suișuri și coborâșuri, până la urmă, pentru a găsi calea cea bună, fiecare culoar al labirintului trebuie străbătut.
Dacă te simți singur, nu te cufunda în gânduri prostești cum că nimănui nu-i pasă de tine. Ieși cu prietenii, dansează, cântă, citește, călătorește, cunoaște oameni noi, bucură-te că poți respira, că poți vedea, că poți simți. Fă ce-ți place, trăiește la intensitate maximă fiecare moment și fă din fiecare clipă din viața ta una specială.
Dacă sunt momente când te simți pe marginea prăpastiei, gândește-te la oamenii cărora chiar le pasă de tine, dar și la ce însemni pentru ei.
Învață să trăiești frumos, iar dacă nu-ți iese din prima, ia-o de la capăt cu aceeași ambiție, dăruire și dorință. Știi de ce ar trebui să încerci la nesfârșit? Pentru că târziu va fi doar atunci când vei închide ochii pentru totdeauna! 

E prea tarziu…

E singurul sentiment care ma incearca acum, dupa o luna in care n-am scris deloc aici. A fost o luna de tacere amestecata cu mult zbucium, cu lacrimi de disperare, de deznadejde, de sfarsit de lume, de dimineti fara fior de viata, de tristete inabusitoare. O luna care a trecut cu degetele arzandu-mi pe tastatura, cu sufletul ce curgea spre cuvinte, cu o lupta pe care m-am incrancenat sa o duc. De a tacea. De-a inchide in mine fiecare adiere de sentiment. A trecut o luna in care am vrut sa cred ca, daca ma prefac ca nu exista, intr-un sfarsit se va intampla intocmai.
E prea tarziu, pentru mine. Stiu azi. E trist dar stiu. Si nu plang, nici nu cersesc. De acceptat, probabil, nu voi putea accepta niciodata. Sunt un om intreg doar aparent. Da, am doua maini, am doua picioare, am urechi, ochi, gura, nas, vad, vorbesc, aud, merg, socializez, traiesc, gandesc, respir. Dar sunt un om intreg doar pe dinafara. Tot ce am pe dinauntru e putred, e degradat intr-un hal de nereparat. Sunt bucati din suflet ce-mi lipsesc cu desavarsire si nu e chip sa le regasesc vreodata. Sunt perfect constienta de asta.
Da, stiu bine ca invatam sa traim cu nefericirile, cu deziluziile noastre. Stiu bine ca avem capacitatea de-a ne ridica de jos si de-a merge mai departe, mereu mai departe pe drumul vietii nostru, ca stim bine sa ne prefacem ca e bine chiar cand nu e doar de dragul unei vieti… satisfacatoare. Ne multumim cu ceea ce se poate sa capatam, chiar daca sunt doar faramituri care nici nu se-apropie macar de ceea ce ne-am dori sa fie. Nu, nu-mi spuneti ca depinde doar de noi sa luptam pentru a schimba situatia – uneori toata determinarea, toata hotararea si toate dorintele din lume nu ajung.
Fericirea, aia pentru ca ne zbatem clipa de clipa, aia de care ne-amagim ca avem parte, aia pe care, poate, nici nu putem sa o recunoastem… stiu acum bine ca, pentru mine, nu mai e cale care sa ma duca la ea. Si stiu tocmai pentru ca am intrezarit-o, tocmai pentru ca o cunosc, pentru ca pot sa o identific, sa o diferentiez dintre toate celelalte care alcatuiesc viata. Sunt clipe, de-alea neasteptate, cand viata iti arata o cale, una total diferita de celelalte, care te duce la ceva aparte, intr-un loc in care iti dai seama ca aia e esenta vietii. Cica, ti se cere curajul de-a merge pe drumul ala, inconstienta si sensibilitatea de-a intelege… Poate n-am avut destul curaj, poate n-am fost destul de hotarata, poate, cine stie… insa stiu acum ca degeaba ma zbat sa scap de ceva ce simt si simt cu toata fiinta mea. Parca, cu cat ma impotrivesc mai mult, cu atat vin toate mai navalnic peste mine.
Simt, da. Si-n acelasi timp stiu. Stiu ca e prea tarziu. Prea tarziu sa mai sper. Si, totodata, prea tarziu sa mai cred ca ceea ce simt o sa dispara. N-are cum. Face parte din mine.
Nu, nu-mi spuneti ca-i o vorba, cum ar zice Beniuc, nu-mi spuneti ca trebuie sa am rabdare, ca timpul le rezolva pe toate, ca vine, cu vremea, vindecarea, ca sufletul invata iar sa traiasca, sa iubeasca iar – pentru asta ar trebui, cred, sa se nasca din nou – si ca, nu se stie cand, fericirea va bate la usa mea. Ca nu e niciodata prea tarziu. Nu. Nu-mi spuneti ca trebuie sa-mi gasesc implinirea bucurandu-ma de lucrurile marunte pe care viata se indura sa mi le ofere, nu-mi spuneti ca fericirea poate fi inlocuita cu diferite surogate, ca e bine sa ne mintim ca ne e bine hranindu-ne cu resturi de viata atunci cand stim foarte bine ca ne lipseste ceea ce poate face din banalitatea existentei noastre ceva extraordinar.
Nu. Azi prefer sa fiu constienta de ceea ce ma doare, de ceea ce ma atarna, azi prefer sa recunosc, fata de mine macar, ca sunt un om nefericit si sunt asa nu pentru ca n-as avea taria sa imi vad de viata – pentru ca asta, de fapt, fac – ci pentru ca sunt constienta – si sentimentul asta de constienta e ceea ce ucide – ca e in zadar. Orice. Azi prefer sa traiesc acceptand ca sunt asa cum sunt. Un om cu sufletul ciuntit. Cu un dor ce se zbate cumplit intruna in mine. Cu o durere care ma sfasie pe dinauntru. Cu o iubire ce nu poate sa moara.
Asta sunt. Azi, doar azi, ma accept asa cum sunt. Si merg mai departe.

Drumul spre mine

Drumul spre mine, drumul spre tine, in cautare de mine in cautare de tine, oare te voi gasi? Uneori ma simt la fel de singura ca si tine,sunt si eu om. Incerc sa calatoresc tot mai departe de mine si nu pot.

M-am despartit de el fara sa stie si m-am indreptat spre alte visuri, daca m-ar intreba acum de ce? I-as spune doar a fost frumos si viata e frumoasa, nu merita prea multe intrebari. El a creeat frumosul, ma facut mai frumoasa .Acum dezleg vraja, ii dau drumul in lume sa zboare!!! Si el e frumos liber la fel ca si mine. De asta te-am inteles, de asta te-am iubit, si te voi iubi.

De cate ori m-am despartit de el…m-am saturat. Mereu cautam ceva si ma trezeam mereu nemultumita si ma gandeam de ce?…oare sunt eu ciudata?. Cu el eram intr-o lupta continua, incercam de fiecare data sa il inteleg si sa luam totul de la capat, acum e mai bine asa, eu incerc sa-l uit fara ca el sa stie si i-am redat libertatea de care are nevoie. Am facut bine sau nu…asta nu stiu. Ajunsesem sa vorbesc singura sa ma intreb ce fel de om sunt eu? Blestemata? Ciudata? Compromisa? Nu voi putea spune ca nu-l mai iubesc, il voi iubi mereu…doar ca nu ma lasat sa il iubesc cu totul si asta poate peste un timp isi va da sema singur ca nu a procedat bine. El pentru mine a fost omul care a cersit iubire, era in cautare de iubire, dorea sa fie iubit si visul i sa implinit. Dupa ce visul si-a implinit si eu il iubesc cu adevarat,a recurs poate si la altele si doreste exclusivitate…doreste sa aiba o rezerva ca si o masina…ca nu cumva sa raman fara benzina. Asta am vazut eu la el si nu i-am spus…il iubesc si daca viata ma va arunca in bratele unuia care merita iubirea mea…voi fi cu inima impacata ca eu nu am avut nici o vina…pentru ca am luptat foarte mult pentru o iubire imposibila. Acum incerc sa-i dau un alt sens al vieti si sa ma schimb. Doresc sa ma cunosc mai bine, la un nivel mai profund, sa ma iubesc si sa imi placa de mine, sa ma mandresc cu ceea ce sunt,sa vorbesc cu personae potrivite, sa am amici de viata, sa aleg, sa gandesc, sa decid, sa culeg fructe si experiente minunate. Azi in cuvinte sarace, am inceput sa traiesc, ma bucur de viata, de prezent, de tot ce-mi intra la suflet si-n casa. Ma misc in plina lumina, zambesc la viata, rad cand sunt testata si ii multumesc.

Ma gandesc ca pana la urma toti avem un model al iubirii pefecte, vrem sa iubim si sa fim iubiti…ne dorim iubire neconditionata, numai ca viata este un obstacol in calea iubirii vesnice pe pamant. Eu mi-am interzis sa nu renunt la visuri si sa-mi doresc mai mult. Sa fiu pretentioasa, chiar si fitoasa uneori, pentru ca merit tot ce e mai bun si nu ma voi multumi cu putin. Si cum oricine isi are radacina si experinta proprie, voi inceta sa mai privesc in stanga si in dreapta, sa tot ma intreb de ce eu, de ce mie, si sa devin un eu. Viata poate fi frumoasa daca putem si incercam sa uitam viata obisnuita ,si eu asta voi face. Voi trai viata spre o noua calatorie cu adevarat unica si frumoasa. Nu pot sa suport oamenii care asteapta, care se plang, care arata cu degetul spre altii, care se limiteaza. Duc o lupta continua sa fiu blanda, intelegatoare, toleranta cu ei,dar nu reusesc, pur si simplu o iau razna. Asa am facut si cu iubitul meu si uitati unde am ajuns. Am ajuns sa iubesc si sa-mi fie frica sa mai spun ceva…pentru a nu-l supara, ma intreb daca cineva ii va lua locul? Vina este a mea sau doar a lui?…pentru ca eu acum il iubesc, insa voi avea un spirit liber si voi savura fiecare inspiratie a vieti. De acum incolo ma voi trata cu mult respect intai pe mine si apoi pe el. Ma voi iubi intai pe mine si asta ma va face sa trec peste orice greutate, dezamagire, despartire etc. Imi voi fi fidela mie, voi alege constient. Fara iubirea de sine nu reusim sa trecem puntea spre implinire si success. Ma voi impaca cu ce a fost, voi clasa trecutul si ma voi ocupa de prezent. Voi incerca sa traiesc cum nu am trait pana acum, pentru ca nu e timp de pierdut. Inca il mai iubesc!

Page 12 of 12
1 10 11 12