Să nu laşi florile să plângă

Să nu laşi florile să plângă sau pomii fără adieri
Minunea mea, tăcerea mea, amurg al clipelor de ieri,
Cu aripi sincere şi calde să nu ucizi când peste cer
Zăreşti o umbră de durere din sufletul rămas stingher,
Şi nu clipi cu ochii umezi să-ţi cadă lacrima în zbor,
S-ar rătăci de-a mea privire şi-ar deveni a tuturor.

Să nu laşi florile să plângă când fluturii s-au rătăcit,
Ei sunt oglinda amintirii în care singur-ai privit,
Sosirea ta la mine-n suflet e un miracol nevisat
Şi tot pustiul dintre gânduri a dispărut ca un oftat.
Te strâng puternic între gene, nu spun nimic şi nu tresar
Dorind această zi să fie doar ea pe veci în calendar.

Să nu laşi florile să plângă, s-ar ofili de-atâta dor,
Între noi doi s-ar stinge clipa, strivită de-alţii sub picior,
Şopteşte-mi dacă se-nnoptează sau dacă păsări au trecut,
În mine tu devii stăpân, peste copacul necrescut.
Priveşte-mă, minune sfântă şi lasă-ţi gandurile-n vânt,
Iar mâna pune-o peste frunte, să vezi ce simt sau cine sunt.

Să nu-mi laşi cerul fără stele, să nu-mi laşi sufletul sărac,
Am mâinile ca două ramuri din trunchiu-aceluiaşi copac,
Nu vreau să vină vreo furtună să ne despartă pe-amândoi
Rănindu-ne pe fiecare cu nenorocul dinspre ploi,
Tu eşti minune, eşti tăcere, eşti visul ce s-a prelungit
Când hergheliile de gânduri pe alte ţărmuri au fugit.

Ungureanu Gheorghe