Spune-mi ceva

Spune-mi ceva, doar doua cuvinte
Ce le tanjesc in fiecare ceas
Spune-mi ceva si aduti aminte
Caci luna si cerul pe loc au ramas

Spune-mi ceva de acolo, departe
Iubeste-ma precum as fi langa tine
Asculta-mi dorinta, ascult-o in noapte
Si vino la stele sa stai langa mine

 

Celei așteptate

Tu ce ma faci sa cânt si sa visez acuma,
Eu vad ca esti departe, si poate n’ai sa vii…
Si cine esti, eu nu stiu, cum cine sunt, nu stii;
Dar simt ca esti frumoasa, ca ochi albastri ai,
Ca porti ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care esti departe – si poate n’ai sa vii…

… Si cine stie? Poate e visul meu de vina,
Caci el îti dete viata, si doar în el traesti,
Tu, care azi nu esti –
Si poate nici odata aevea n’ai sa fii…
Dar eu visez – si visul aripile-si întinde,
Dar eu visez – si visul din nou mai mult s’aprinde,
– Chiar daca vei ramâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu esti astazi, si poate n’ai sa fii
Ori esti, – dar prea departe, si pururi n’ai sa vii.

Mihail Săulescu

*Musai Să Investim*

De la naștere, cineva ne-a sădit credința în inimi și cu toate astea, noi oamenii…reușim să dizolvăm credința prin dezamăgiri și eșecuri. Ne scufundăm în propriile temeri, trăim între ferestre opace, departe de cei aparent fericit. Iar într-o zi ne v-om trezi că nu ne-a mai rămas nici o fărâmă de suflet care să mai poată spera. Știu, pentru a crede trebuie să fii puțin absurd…te prefaci, ignori…te prefaci că e totul bine. Uneori repetăm aceleași greșeli așteptându-ne ca de această dată să fie diferit. Nu ai cum. Doar să fii prea naiv, orb și să adopți imposibilul, și cu toate astea fără credință toate-s deșarte. Ca să renunțăm…nu-i deloc ușor. Câți dintre noi nu ne purtăm neîmplinirile? Câți dintre noi nu ne dorim sufletul pereche? Câți dintre noi nu ne putem accepta vârsta? Însă nu putem renunța la parte din noi. Noi am fost făcuți pentru a accepta toate astea…așa cum sunt ele. Noi suntem singuri în măsură să descifrăm motivele…să găsim o explicație la tot ceea ce ni se întâmplă. În astfel de situații devenim ridicoli…însă când vrem să lipim chipuri sparte…visuri…să reînviem clipe din trecut..suntem penibili, însă avem nevoie să mergem mai departe pentru a ne convinge că n-a mai rămas nici o portița. E musai să investim în tot ce mai avem viu, pentru a realiza că nu ne-am pierdut din nou. Știu, e dureros, nedrept, greu…însă e singura soluție…