*Oferă Dragostea Atunci Când Poți*

Conform principiului “ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, nu te lăsa orbită doar de propriul ego. Respectă dorințele celui de lângă tine, oricât de neînsemnate ți s-ar părea. Respectă-i valorile, chiar dacă nu se aliniază întotdeauna cu sistemul tău de valori. Încearcă să vezi lumea din perspectiva partenerului și să accepți că există și alte puncte de vedere. Învață să apreciezi. MULȚUMEȘTE! Arată-i că ceea ce face pentru tine te mulțumește, te face să te simți fericită. Apreciază-ți partenerul și eforturile lui de a clădi o relație armonioasă, oricât de mici și aparent neînsemnate ar fi. Poate nu există o relație universal valabilă a fericirii în cuplu. Cu siguranță nu există, dar sunt câteva amănunte fundamentale pe care dacă le pui în practică îți pot garanta o relație funcțională. Și până la urma, dacă ceva funcționează, înseamnă că merge înspre scopul pentru care a fost creat. Iubiți-vă mult! Nu fugi după iubire căci n-o vei găsi. Oferă iubirea și ea se va întoarce din nou la tine. Aceasta idee sau mai bine spus reflecție nu mi-a dat pace toată ziua. Da cred ca acesta e sâmburele de adevăr care nu vrem să îl luăm în considerație deși când cineva ne sfătuiește ni se pare că știm deja tot ce ne va spune. Suntem convinși de puterea noastră de a putea să schimbăm lucrurile așa cum vrem încât uităm de cel pe care îl obligăm să suporte tot ceea ce vrem. De cele mai multe ori vrem și chiar credem că noi suntem victima celuilalt care nu înțelege dragostea noastră, că noi facem “sacrificii” și nu sunt niciodată apreciate. GREȘIT Atunci când iubești tot ce faci nu este sacrificiu. Atunci când iubești nu trebuie să convingi pe nimeni de nimic. Atunci când iubești totul este firesc. Nu trebuie să cauți iubirea sau să o convingi ci să o primești în schimbul celei pe care eventual ai oferit-o. Când crezi că poți să faci o persoană să te iubească te îmbeți cu apă rece căci într-o zi totul se va nărui și suferința ta va fi mai mare. Deci oferă dragostea și ea te va găsi și atunci vei fi cu adevărat fericit.

*La Mulți Ani Dragul meu! 27 – 06 – 2017*

 

 

 

Ziua de 27 – 06 -, ziua de naștere a celui mai important bărbat din viața mea. Îmi doresc pentru el să cunoască liniștea, să poată primi măcar o parte din tot ce a făcut el pentru ceilalți, să mai trăiască încă cel puțin pe atât. Să nu-ți pară rău de nici un pas făcut în trecut, de nici un zâmbet dăruit, tu ești un suflet minunat și mă bucur să te am în viața mea. Doresc ca viața să îl ocrotească de tot ce e rău, și să fie iubit precum este în inima mea. Optimismul tău mi-a arătat să văd întotdeauna că poate exista o soluție chiar și atunci când credeam că am ajuns la finalul drumului.Sper ca atunci când va citi aceste rânduri sa fie cadoul perfect pentru el. Deoarece, ceea ce ne lipsește în viață nu se poate cumpăra. Când încă o petală din anii tăi frumoși s-a scuturat alene, vibrând armonios, privește cu mândrie, gândind neîncetat, la restul de petale ce nu s-au scuturat. Îți urez să prinzi aripi pentru a trece cu ușurință peste toate greutățile vieții. Culege ce e frumos și bucura-te cu adevărat.
UN SINCER LA MULȚI ANI DRAGUL MEU!  heart drinks  kiss

 

*Poveste*

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Pe când oamenii își zâmbeau, muzica nu avea nevoie de electricitate și mirosul pielii venea de la petale de trandafir și apa de izvor. A fost un băiețel. Avea băiețelul nostru de toate. Niciodată nu i-a lipsit nimic. Trăia într-un loc special, unde toți cei asemeni lui aveau totul. Fiecare avea Luna lui Soarele lui, Apele lui, Cerul, Vântul, Marea, Zăpada, Norii, Mulții, Noaptea, Ziua, Florile, Fluturii lui. Avea toate astea dar nu-l interesau.
Le ținea încuiate în diferite locuri și doar faptul că se știa posesorul lor îl mulțumea. El nu vedea niciodată Ziua, Noaptea, Norii, Luna, Soarele, Florile, Munții… Era ceva ce nu putea să țină totuși sub cheie: Timpul. Acesta era imens și nu reușea niciodată să-l stăpânească întrutotul. Mereu pierdea din el când încerca sa-l cuprindă. A renunțat la lupta cu el, îl lăsa să-și facă de cap, să treacă prin viața lui și să-l mângâie ori să-l ocolească. Uneori avea impresia că Timpul lui e mai mare ca al tuturor celorlalți la un loc. Era mulțumit de asta. Ceilalți se plângeau că timpul nu le ajunge niciodată, că fuge prea repede.
-Vrei un Cer al tău?
Vocea caldă îl făcu să tresară.
-Am unul.
-Ai? Eu nu văd nimic.
Dar o Mare?
-Am și Mare, răspunse băiețelul nepăsător.
-Și? Ce mai ai? Munți ai?
-Și Munți. Am totul.
-Nu s-ar zice, după chipul tău.
– Ce are chipul meu?
-Nu se citește pe chipul tău că ai avea totul. Unde ai toate astea?
– Păi…uite! Aici e Marea! Pune urechea!
Într-adevăr, dincolo de ușa groasă se auzeau Valurile și Pescărușii.
Chiar și mirosul mării trecea pe sub ușă.
-Acolo e Soarele. Dincolo Vântul…
-Care-ți place mai mult?
-Cum adică, îmi place?
-Care-ți trezește emoții mai mari? Care te înfioară de placere și îți taie respirația?
-Nici unul. Pentru mine toate sunt la fel. Le am și atât.
Dar cine ești? Ce vrei de fapt?
– Nu ți-ai dat seama? Sunt o Zână.
” Parcă nu așa arată o Zână!”
-Știu la ce te gândești. Tu știai că Zânele sunt toate subțirele cu părul lung și cu rochii albe vaporoase.
E un zvon împrăștiat de noi pentru a nu fi recunoscute de oricine. Uneori trăim între oameni și nu ne-ar fi ușor dacă s-ar ști. Avea în față o Zână cu păr scurt, negru, legat în două codițe și îmbrăcată în pantaloni.
-Oare chiar contează cum arată o Zână?
-Dar ce contează?
-Ce face ea!
-Și ce face? Ce poți face tu?
-Pai…eu sunt Zâna Iubirii. Știi ce e iubirea?
– Am auzit ceva dar, nu am înțeles mare lucru.
Nu. Nu știu.
-Iubirea îți dă acea stare care te face să te bucuri de tot ce te înconjoară.
Dar ce-ți spun eu de bucurie că tu nici să te bucuri nu știi măcar. Bucuria e starea de care-ți vorbeam mai devreme. Emoțiile acelea.
-Da? Și dacă-mi dai acea stare, Iubirea, ce vrei în schimb?
-Nimic. Zânele nu cer. Ele oferă.
Dar va trebui să accepți ca Timpul tău să nu mai fie același. Iubirea se va hrăni din el.
Îți va consuma aproape tot Timpul.
-Timpul!! Hahaha. Oricum nu-l pot stăpâni.
De fapt nici nu cred că există ceva ce-mi poate ocupa mie tot Timpul. Nu știi ce imens e.
Zâna zâmbi în colțul gurii.
-Primești? Vrei să primești Iubirea?
-Primesc, zise el nepăsător. Am atâta Timp încât nici nu se va cunoaște lipsa celui cunoscut de darul tău.
Zâna îi luă mâna într-ale ei, iar acesta simți o căldură împrăștiindu-se în tot trupul său.
„Nu are nici baghetă?”
-Eu va trebui să plec, însă voi fi mereu alături de tine. Iubirea nu ține cont de distanțe. O poți primi de oriunde.
Toată discuția nu dura decât câteva minute, ce părură trei zile.
Se simțea altfel.
Fiorul acela de care vorbea Zâna îi traversa din creștet până în tălpi și invers.
Merse la una din uși.
Nu scria nimic, însă știa că acolo e Luna.
Deschise larg.
Nimic.
” Aaaa, Cerul!”
Elibera Cerul și Luna se așeza.
Și Stelele.
Descuia ușa după ușă.
Apărură Soarele, Munții, Păsările, Pomii, Florile…
Ciudat.
Timpul nu mai părea așa imens.
Era chiar insuficient uneori.
Voia să deschidă cât mai multe uși, însă Timpul acela, ce părea infinit altădată, era o piedică acum.
Nici nu știa dacă toate astea erau încuiate în spatele sutelor de uși de el, ori fuseseră acolo dintotdeauna.
Se bucura de tot ce vedea.
De Zăpadă, de Furtună, de Arșiță.
Mirosea fiecare Floare, asculta fiecare sunet al naturii.
” Deci asta e Iubirea…”
Acum înțelegea de ce alții din jurul lui nu țineau Soarele ascuns.
Iubeau.
Zâna era departe de el dar apropiată, așa cum promisese. Iubirea ei îl năpădea în valuri.
Venea de peste Mări și Țări și aducea cu ea tot ce întâlnea în drum. Vanea sărată, lichidă și albastră când traversa mările și oceanele. Era împădurită, înzăpezită și încetată, când trecea munții.
Când venea prin junglă era plină de liane și miresme. Lua cu ea adâncimea „Mărilor”, înălțimea „Himalaiei”. Uscăciunea, auriul Saharei, ori învolburarea Niagarei. Era ceva neînchipuit Iubirea asta. El găsea mereu câte o ușa închisă și minune, avea chei aproape pentru fiecare. Unele se deschideau mai greu, e drept, dar se deschideau. Așa s-a întâmplat unde erau Visele, Speranțele… Nu a putut sub nici o formă să deschidă unde erau Tristețea, Durerea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, Trădarea… Nici nu-i păsa de câteva uși nedeschise când putuse să deschidă sute. Era într-o stare de euforie permanentă. Deschidea, admira, se bucura, zâmbea. Și a trăit băiețelul nostru această stare mult timp. Nu se știe cât, pentru că timpul avea altă valoare și dimensiune pentru el. Cred că a trăit câteva luni ce părură lumi. Și ar fi trăit și astăzi dacă…. Într-o zi apăru Zâna în fața lui.A primit-o cu bucurie în suflet și un zâmbet mare pe față. Un zâmbet care s-a șters după primele ei cuvinte:
-Vreau să-ți dau o „veste”.
Nu știa ce veste dar Instinctul și Presentimentul (pe care le eliberase de curând) îi spuseră că nu era o veste bună.
-Am să fiu sinceră cu tine.
La noi, la Zâne, cum ți-am mai spus, lucrurile nu stau chiar așa cum se zvonește.
Avem ierarhii și însărcinări, iar atunci când nu ești eficientă într-o activitate ești mutată la alta. Nu putem refuza. Celor ce nu se supun Zâna Zânelor le ia nemurirea.
-Și?!
-Și am fost mutata la Nefericire.
-Și?!
-Pentru a începe noua însărcinare va trebui să-mi eliberez sufletul de toate promisiunile făcute cândva.
Să plec de la zero. Altfel voi fi eu însămi nefericită.
-De acum nu mai împarți Iubirea , ci Nefericirea?
-Altcineva se va ocupa cu Iubirea. Nu o cunosc. Nu prea ne știm între noi. Negreșit va veni și la tine… Sau mai bine să nu-ți promit eu ceva de care nu sunt sigură. Poate va veni. Cam asta e… Sper să nu-mi porți pică. Îi întinse mâna ei albă. După o strângere ușoară dispăru de parcă n-ar fi fost niciodată. Privea pierdut și nu înțelegea ce se petrece cu el. Oare începea să viseze, ori acum se trezea dintr-un vis? Cerul, Soarele, Luna, Marile, Munții, Florile, Fluturii, intrau singure în camerele de unde ieșiseră cu ceva vreme înainte, iar în urma lor ușile se ferecau zgomotos. Totul se petrecea cu repeziciune. Mai repede cu mult decât au fost eliberate. Cu cât mai multe din acestea dispăreau în spatele ușilor, Timpul devenea tot mai imens. Și îl durea. Descoperea că Timpul doare. Acum avea iarăși Timp din belșug. Uneori mai găsea câte un Fulg de Zăpadă, câte un Nor rătăcit și fără nici un sentiment, le băga în camere ale căror uși se încuiau singure. Într-o zi găsi câteva chei într-un loc unde cu siguranță nu fuseseră niciodată. Se potriveau la niște uși pe care nu le-a putut deschide până acum. Tristețea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, ieșiră din spatele lor și se amestecară cu Timpul și așa imens, de nu mai știa care e mai mare timpul ori Tristețea. Își privi chipul într-o picătură de Rouă, pe care se pregătea să o arunce în întunericul unei camere reci. Nu mai era un băiețel. Era un bătrân gârbovit și trist. Zâna îi făcuse iarăși un dar…

Visul – Antidotul Resemnării, Să Visam Trăind Sau Să Trăim Visând


Fiecare din noi are vise…fiecare din noi continuă să viseze fără limite zi de zi…
… îmi place sa visez la nebunie, îmi place să mă gândesc la ceea ce se presupune că mă așteaptă în viitor, îmi place să vorbesc despre ceea ce ar trebui să se întâmple…
„Să visezi?”…”Da”…Uneori pentru unii nu există o altă soluție în afară de a visa, nu există o soluție pentru a scăpa de realitatea traumatizantă și relativ chinuitoare, fiind izbiți de zidul ignoranței și al agresivității.
E un antidot s-ar putea zice pe cât se poate de perfect, care te alimentează spiritual pentru a nu-ți pierde speranța, iar tu rostindu-ți mereu cuvintele „Poate mâine va fi mai bine”.
Visul- un moment de liniște sufletească, o magnifică clipă de calm printre nenumăratele zile pline de zbucium și răzvrătire, e momentul în care poți să plângi sau să te bucuri pentru tine, este o minută de fericire, o minută care te ajută sa-ți înfrunți obstacolele și propria viață cu ochii deschiși.
Prin uciderea visului îți distrugi propria existență, din această cauză oamenii nu refuză să viseze. În acest mod ei se pot ascunde de propria spaimă și singurătate, ei se vindecă pentru câteva clipe de adevărata lor patologie „Frica de viață”. Anume cei ce suferă de o astfel de boală se resemnează cu ideea de a se hrăni și de a trăi într-o lume imaginară în care ei dictează mersul evenimentelor, anume în aceasta lume ei simt cum mintea lor, inima, sufletul și spiritul își găsesc liniștea. În viață însă, vine și acel moment în care trebuie să ne decidem „să trăim visând sau să visăm trăind”. La prima vedere chiar pare a fi ceva absurd, dar un lucru e cert, nu putem să ne amăgim și să ne alimentăm o eternitate cu vise, pentru că atunci cum rămâne cu realitatea?
Fiecare dintre noi trebuie să viseze!… dar să o facă cu prudență, să fie prevăzător astfel cum aceasta să nu-i provoace un neajuns intuindu-i prin timp ideea de a renunța la realitate și de a se refugia într-o lume a fabulosului.
O fi visul un antidot al resemnării sau o lume în care fiecare dintre noi este stăpân, dar să nu uităm totuși că cele mai frumoase vise sunt visele pe care le trăiești cu adevărat!

*Drogurile…*


De cele mai multe ori tinerii încearcă drogurile din teribilism, este adevărat că tinerii cu potență financiară se pot apuca mai ușor de droguri mai ales când există și un anturaj propice. Fiecare familie trebuie să comunice din timp cu proprii copii pe această temă pentru a lua în serios la ce tragedii se poate ajunge. Cel mai grav este faptul că mulți tineri cad în capcana drogurilor fără voia lor apoi vin singuri la furnizorii de droguri datorită dependenței. Recomandarea mea este ca tinerii să fie îndrumați către activități plăcute, să practice sportul și chiar dacă se distrează și se servesc băuturi alcoolice să se limiteze la cantități inofensive pentru că și alcoolul este un drog periculos și face victime. Comunicarea este cea mai importantă, iar pentru cazurile grave fără un tratament de specialitate într-o clinică nu se poate evita din păcate această moarte albă…
Pe zi ce trece văd, aud, cum mulți tineri se droghează. Uni dau vina pe părinți…uni au prea mulți bani…și fiecare are motivul lui atunci când se droghează. Nu este corect să dăm vina pe părinți, profesori, anturaj. Am avut ocazia să întâlnesc tot felul de oameni și nimeni nu ma obligat să fac ceva. Mulți oameni atunci când fac ceva rău încearcă să fugă de răspundere și să dea vina, fie pe părinți, fie pe anturaj. Nu cred în așa ceva.

*De Ce Se Sinucid Oamenii?*

Există o definiție a sinuciderii?…Ei, bine…eu spun ca da, există motivele sinuciderii, însă noi cei ce auzim sau vedem fapte, începem să murmurăm fel de fel de idei fără să contribuim cu ceva. Eu cred că cineva este vinovat dacă o persoană ajunge până la sinucidere și ar trebui să luăm în serios, să ne implicăm și să fim alături celor ce ajung atât de departe. Nu le este deloc ușor dacă au ajuns să ia o astfel de decizie, însă noi putem să ajutăm și să împiedicăm asta, doar că noi nu luăm în serios, nu ajungem la timp și nu vedem din timp ceea ce vedem atunci când răul a fost făcut. Abia atunci ne dam seama, însă e prea târziu, fapta e consumată. Mulți critică pe cei ce se sinucid, însă eu cred că înainte să criticăm și să regretam ar fi bine să ajutăm. Când cineva de lângă noi pare mai abătut, trist, îngândurat…ne spune că se gândește la sinucidere..trebuie să fim foarte atenți la ceea ce le vorbim, să le fim alături…să fim sinceri cu ei și să vedem adevărata lor valoare. Făcând asta o să putem și noi să ne simțim bine, să fim mai buni…cu principi și morală.