*Atât De Fericită*

N-am fost nicicând atât de fericită,
Nici n-am ştiut că poate exista,
Pe astă lume, astfel de iubire
Atât de pură ca iubirea ta.

Am înflorit de când te am pe tine,
De parcă de acum m-aş fi născut
Şi toată viaţa mea de mai ‘nainte
A fost un vis ce zorii l-au pierdut.

Nici nu gândesc la vântul ce adie
Şi frunza toamnei mi-o aşterne-n prag,
În suflet a-nflorit iar primăvara
Când tu mi-ai devenit atât de drag

Şi nu contează luna care, iată,
Azi mă priveşte trist din calendar
Dacă viaţa mi-a trimis prin tine
O minunată primăvară-n dar.

Şi nu-mi voi număra bobocii vieţii
Ce rând pe rând i-am strâns într-un buchet,
Am să îi dau la schimb doar pentru clipa
Cât sunt cu tine, fără vreun regret.

N-am fost nicicând atât de fericită,
Nici nu speram să pot vreodată fi,
Eşti plăsmuit din gândurile mele,
Te-ai întrupat doar pentru-a mă iubi.

*Poveste*

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Pe când oamenii își zâmbeau, muzica nu avea nevoie de electricitate și mirosul pielii venea de la petale de trandafir și apa de izvor. A fost un băiețel. Avea băiețelul nostru de toate. Niciodată nu i-a lipsit nimic. Trăia într-un loc special, unde toți cei asemeni lui aveau totul. Fiecare avea Luna lui Soarele lui, Apele lui, Cerul, Vântul, Marea, Zăpada, Norii, Mulții, Noaptea, Ziua, Florile, Fluturii lui. Avea toate astea dar nu-l interesau.
Le ținea încuiate în diferite locuri și doar faptul că se știa posesorul lor îl mulțumea. El nu vedea niciodată Ziua, Noaptea, Norii, Luna, Soarele, Florile, Munții… Era ceva ce nu putea să țină totuși sub cheie: Timpul. Acesta era imens și nu reușea niciodată să-l stăpânească întrutotul. Mereu pierdea din el când încerca sa-l cuprindă. A renunțat la lupta cu el, îl lăsa să-și facă de cap, să treacă prin viața lui și să-l mângâie ori să-l ocolească. Uneori avea impresia că Timpul lui e mai mare ca al tuturor celorlalți la un loc. Era mulțumit de asta. Ceilalți se plângeau că timpul nu le ajunge niciodată, că fuge prea repede.
-Vrei un Cer al tău?
Vocea caldă îl făcu să tresară.
-Am unul.
-Ai? Eu nu văd nimic.
Dar o Mare?
-Am și Mare, răspunse băiețelul nepăsător.
-Și? Ce mai ai? Munți ai?
-Și Munți. Am totul.
-Nu s-ar zice, după chipul tău.
– Ce are chipul meu?
-Nu se citește pe chipul tău că ai avea totul. Unde ai toate astea?
– Păi…uite! Aici e Marea! Pune urechea!
Într-adevăr, dincolo de ușa groasă se auzeau Valurile și Pescărușii.
Chiar și mirosul mării trecea pe sub ușă.
-Acolo e Soarele. Dincolo Vântul…
-Care-ți place mai mult?
-Cum adică, îmi place?
-Care-ți trezește emoții mai mari? Care te înfioară de placere și îți taie respirația?
-Nici unul. Pentru mine toate sunt la fel. Le am și atât.
Dar cine ești? Ce vrei de fapt?
– Nu ți-ai dat seama? Sunt o Zână.
” Parcă nu așa arată o Zână!”
-Știu la ce te gândești. Tu știai că Zânele sunt toate subțirele cu părul lung și cu rochii albe vaporoase.
E un zvon împrăștiat de noi pentru a nu fi recunoscute de oricine. Uneori trăim între oameni și nu ne-ar fi ușor dacă s-ar ști. Avea în față o Zână cu păr scurt, negru, legat în două codițe și îmbrăcată în pantaloni.
-Oare chiar contează cum arată o Zână?
-Dar ce contează?
-Ce face ea!
-Și ce face? Ce poți face tu?
-Pai…eu sunt Zâna Iubirii. Știi ce e iubirea?
– Am auzit ceva dar, nu am înțeles mare lucru.
Nu. Nu știu.
-Iubirea îți dă acea stare care te face să te bucuri de tot ce te înconjoară.
Dar ce-ți spun eu de bucurie că tu nici să te bucuri nu știi măcar. Bucuria e starea de care-ți vorbeam mai devreme. Emoțiile acelea.
-Da? Și dacă-mi dai acea stare, Iubirea, ce vrei în schimb?
-Nimic. Zânele nu cer. Ele oferă.
Dar va trebui să accepți ca Timpul tău să nu mai fie același. Iubirea se va hrăni din el.
Îți va consuma aproape tot Timpul.
-Timpul!! Hahaha. Oricum nu-l pot stăpâni.
De fapt nici nu cred că există ceva ce-mi poate ocupa mie tot Timpul. Nu știi ce imens e.
Zâna zâmbi în colțul gurii.
-Primești? Vrei să primești Iubirea?
-Primesc, zise el nepăsător. Am atâta Timp încât nici nu se va cunoaște lipsa celui cunoscut de darul tău.
Zâna îi luă mâna într-ale ei, iar acesta simți o căldură împrăștiindu-se în tot trupul său.
„Nu are nici baghetă?”
-Eu va trebui să plec, însă voi fi mereu alături de tine. Iubirea nu ține cont de distanțe. O poți primi de oriunde.
Toată discuția nu dura decât câteva minute, ce părură trei zile.
Se simțea altfel.
Fiorul acela de care vorbea Zâna îi traversa din creștet până în tălpi și invers.
Merse la una din uși.
Nu scria nimic, însă știa că acolo e Luna.
Deschise larg.
Nimic.
” Aaaa, Cerul!”
Elibera Cerul și Luna se așeza.
Și Stelele.
Descuia ușa după ușă.
Apărură Soarele, Munții, Păsările, Pomii, Florile…
Ciudat.
Timpul nu mai părea așa imens.
Era chiar insuficient uneori.
Voia să deschidă cât mai multe uși, însă Timpul acela, ce părea infinit altădată, era o piedică acum.
Nici nu știa dacă toate astea erau încuiate în spatele sutelor de uși de el, ori fuseseră acolo dintotdeauna.
Se bucura de tot ce vedea.
De Zăpadă, de Furtună, de Arșiță.
Mirosea fiecare Floare, asculta fiecare sunet al naturii.
” Deci asta e Iubirea…”
Acum înțelegea de ce alții din jurul lui nu țineau Soarele ascuns.
Iubeau.
Zâna era departe de el dar apropiată, așa cum promisese. Iubirea ei îl năpădea în valuri.
Venea de peste Mări și Țări și aducea cu ea tot ce întâlnea în drum. Vanea sărată, lichidă și albastră când traversa mările și oceanele. Era împădurită, înzăpezită și încetată, când trecea munții.
Când venea prin junglă era plină de liane și miresme. Lua cu ea adâncimea „Mărilor”, înălțimea „Himalaiei”. Uscăciunea, auriul Saharei, ori învolburarea Niagarei. Era ceva neînchipuit Iubirea asta. El găsea mereu câte o ușa închisă și minune, avea chei aproape pentru fiecare. Unele se deschideau mai greu, e drept, dar se deschideau. Așa s-a întâmplat unde erau Visele, Speranțele… Nu a putut sub nici o formă să deschidă unde erau Tristețea, Durerea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, Trădarea… Nici nu-i păsa de câteva uși nedeschise când putuse să deschidă sute. Era într-o stare de euforie permanentă. Deschidea, admira, se bucura, zâmbea. Și a trăit băiețelul nostru această stare mult timp. Nu se știe cât, pentru că timpul avea altă valoare și dimensiune pentru el. Cred că a trăit câteva luni ce părură lumi. Și ar fi trăit și astăzi dacă…. Într-o zi apăru Zâna în fața lui.A primit-o cu bucurie în suflet și un zâmbet mare pe față. Un zâmbet care s-a șters după primele ei cuvinte:
-Vreau să-ți dau o „veste”.
Nu știa ce veste dar Instinctul și Presentimentul (pe care le eliberase de curând) îi spuseră că nu era o veste bună.
-Am să fiu sinceră cu tine.
La noi, la Zâne, cum ți-am mai spus, lucrurile nu stau chiar așa cum se zvonește.
Avem ierarhii și însărcinări, iar atunci când nu ești eficientă într-o activitate ești mutată la alta. Nu putem refuza. Celor ce nu se supun Zâna Zânelor le ia nemurirea.
-Și?!
-Și am fost mutata la Nefericire.
-Și?!
-Pentru a începe noua însărcinare va trebui să-mi eliberez sufletul de toate promisiunile făcute cândva.
Să plec de la zero. Altfel voi fi eu însămi nefericită.
-De acum nu mai împarți Iubirea , ci Nefericirea?
-Altcineva se va ocupa cu Iubirea. Nu o cunosc. Nu prea ne știm între noi. Negreșit va veni și la tine… Sau mai bine să nu-ți promit eu ceva de care nu sunt sigură. Poate va veni. Cam asta e… Sper să nu-mi porți pică. Îi întinse mâna ei albă. După o strângere ușoară dispăru de parcă n-ar fi fost niciodată. Privea pierdut și nu înțelegea ce se petrece cu el. Oare începea să viseze, ori acum se trezea dintr-un vis? Cerul, Soarele, Luna, Marile, Munții, Florile, Fluturii, intrau singure în camerele de unde ieșiseră cu ceva vreme înainte, iar în urma lor ușile se ferecau zgomotos. Totul se petrecea cu repeziciune. Mai repede cu mult decât au fost eliberate. Cu cât mai multe din acestea dispăreau în spatele ușilor, Timpul devenea tot mai imens. Și îl durea. Descoperea că Timpul doare. Acum avea iarăși Timp din belșug. Uneori mai găsea câte un Fulg de Zăpadă, câte un Nor rătăcit și fără nici un sentiment, le băga în camere ale căror uși se încuiau singure. Într-o zi găsi câteva chei într-un loc unde cu siguranță nu fuseseră niciodată. Se potriveau la niște uși pe care nu le-a putut deschide până acum. Tristețea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, ieșiră din spatele lor și se amestecară cu Timpul și așa imens, de nu mai știa care e mai mare timpul ori Tristețea. Își privi chipul într-o picătură de Rouă, pe care se pregătea să o arunce în întunericul unei camere reci. Nu mai era un băiețel. Era un bătrân gârbovit și trist. Zâna îi făcuse iarăși un dar…

*Acum 9 Ani*

Pentru cei care vin doar în vizită și din curiozitate, le doresc nopți fără insomnii și multă înțelepciune !

Cum, în ce măsură, nu puteam să știu ce va fi. Atunci eram prieteni. După un an, ambi ne-am scris poeme, povești, am petrecut zile întregi împreună. Au fost furtuni, încet încet ne-am cunoscut caracterul, trecutul, și am decis să rămânem împreună până la adânci bătrâneți. Nu este un bărbat frumos, avem caractere diferite, contraziceri, și cu toate astea ne iubim. Este un bărbat inteligent, suflet frumos, și bun la toate smile . Știu, nu arată așa din afară,însă,… așa vrea el să pară din exterior. Am asistat la trăirile lui și el la ale mele, am împărțit totul. Spre toamnă ne-am văzut, spre toamnă ne-am căsătorit, spre iarnă a trebuit să merg în altă țară cu serviciul, a fost și el plecat, însă asta nu ne împiedică să fim împreună. Am fost nevoiți să plecăm pentru a ne testa siguranța, încrederea, și dorul Prima noastră întâlnire și multe altele sau rezumat la priviri, cuvinte, emoții și nimic mai mult. După un timp am devenit mai apropiați, buzele sale, mi-au fost primul sărut, mâinile sale, primele pe care le-am atins. Nici atunci nu s-a întâmplat mai mult intre noi, dar acest puțin, avea să-mi țină sufletul aprins în speranța, pentru anii ce aveau să urmeze. M-am cuibărit la pieptul lui, neștiind să-i interpretez bătăile inimii. Când suntem împreună soarele încălzește pământul, trăim frumos și intens fără cuvinte.
De atunci și până în prezent nu am fost despărțiți și nici nu ne v-om despărți indiferent de caracterele noastre copilărești.
Am simțit nevoia să lămuresc și acest aspect al vieți mele deoarece mulți dintre noi amestecăm articolele scrise de către noi cu viața personala. În plus am tot primit mesaje, cum ca aș fi o victimă samd. Dragi mei curioși, nu sunt victimă, sunt iubită și iubesc. Iubesc, dar libertatea de exprimare nu are legătură cu iubirea. Detest minciuna, lipsa celor 7… Cei curioși ar fi trebuit mai întâi de toate să citească: scurt interviu cu mine, blog cu motiv, bun venit vizitatorilor. Este la vedere pe blog, și ar fi înțeles că nu sunt singură.
Acum, tot pentru curioși: – Soțul meu se numește  Petrică  ,  cu asta sper sa fiți lămuriți și să puteți dormi liniștiți de acum încolo.

Mulțumesc tuturor de aici, voi mi-ați dat curaj să scriu, voi mă încurajați, vouă vă datorez tot respectul meu!