*Suflet – Călătorul Meu Străin*

 

De fiecare dată când locurile cunoscute ne devin străine și firea nu-și găsește locaș în niciun cotlon al vieții, se ridică deasupra noastră, triumfătoare, nefericirea. Și plimbându-se așa, fără de grabă, prin mintea noastră… îi cere duhului să se dezbrace de vise.
Totul doare, devenind amar văzduh fără de răsărit sau de apus. Oglinda se schimonosește alungându-ne, înstrăinându-ne de ziua cea de ieri… și furibund închide ziua de mâine, sperând să ne ucidă clipa. Cu mâini reci , pipăim vergelele de rugină ale timpului, schelălăind regrete, pe care nici nu le pricepem, căci suntem purtați de incomensurabile tristeți sălbăticite de refuzul iubirii: nici floarea nu-i mai floare, nici zarea… zare, nici viața nu este, doar urzeala de vid.
Și omul, fiara neîmblânzită de dor, este supus de vis, și-n evadare vie se-aruncă-n largi văi de haos și minciună – dulce utopie a Pandorei. Atunci, ochiu-nchis pe dinafară deșteaptă largi cărări de sacru vis, descătușare de sine, alungare de eu, când deodată apare în oglindă – eternitatea, cu chip cioplit din mine, din tine, din avatarii noștri , păzitori de suflete. Dar tu, te-mpotrivești, nefericire, și-n snopi de zădărnicie legi sufletele pereche până când marea își umple valurile din cântecul silabic al vocilor noastre…a vocii tale, a vocii avatarurilor, care ne poartă hlamida de sânge a zilelor.
“Buna seara iubite, te aștept ca și când…” se aude în noapte, pe un disc ce sare mereu, perfect simetric, la cuvântul “când”, căci timpul, până și-n melodie, ne este refuzat. Lumina se stinge, nu se aud decât valurile – apa de vis a sufletului- ce ne-mbracă firea, plăcerea brizei devine clară, pielea se răzvrătește-n fiori de credință și sufletul se lasă purtat în visul acela pe care nici măcar nu l-a strigat.
Se zbat nefericirile, dar apa revarsă silabele aruncate-n cuvânt, până la tine, călătorule străin ce știi să-mi îmblânzești cărările.
Nu mor nefericiții de nefericire…

Captivă În Spatele Oglinzii*


În liniștea din noapte, cu somnul… agitat, broboane mari pe frunte, respir, dar sacadat un vis mă chinuiește din lumea mea mă ia, mă trece prin oglindă, mă duce unde vrea. La mii de ani distanță în lumi necunoscute oglinda vorbitoare îmi dă ispite multe, ea îmi arată raiul bărbaților frumoși și îmi închide drumul de-ntoarcere acasă.Mă simt captivă în spatele oglinzii,că pierd în lumea mea, miracolul iubirii, iubirea ce o port pentru un prinț al meu, mă face să-mi doresc, să mă întorc la el.Dar drumul mi-e blocat,oglinda-mi râde-n față că sunt aici închisă, sunt prizonieră pe viață, doar glasul cel duios al dragostei de-aud, va sparge-n mii de cioburi un vis ce-mi este crud.Îți mulțumesc iubite,că m-ai trezit din somn, un vis ce încet încet, se transforma în demon, doar vocea ta suava, îmi spune te iubesc, doar lângă tine viața, aș vrea să mă trezesc.