Scările morţii

Lagărul de concentrare Mauthausen este cunoscut prin cruzimea cu care erau trataţi prizonierii, într-o epocă deja marcată de astfel de evenimente.
Să foloseşti termeni precum „şocant” sau „crud” alături de menţiunea unui lagăr de exterminare pare redundant, dar acest caz este excepţie de la regulă. Cruzimea cu care erau trataţi prizonierii este particulară, spus într-un context în care evenimentele şi actele de cruzime ale primei jumătăţi a secolului XX erau la ordinea zilei.
Lagărul de concentrare Mauthausen, situat la 20 de kilometri în estul oraşului Linz din Austria, a fost locul unora dintre cele mai mari lagăre ale Germaniei naziste. Cu lagărul central lângă satul Mauthausen, complexul avea încă aproape 100 de alte locuri secundare situate în Austria şi în sudul Germaniei. Clasificarea era de gradul al II-lea, adică aici erau aduşi cei mai incorigibili inamici politici ai naziştilor.

Scopul era exterminarea acestora prin epuizare prin muncă forţată. SS-ul numea acest lagăr Knochenmuhle, sau „tocătorul de oase”. Se estimează că au murit între 122.766 şi 320.000 de oameni, majoritatea cetăţeni sovietici şi polonezi, începându-şi activitatea în 1 august 1928 şi terminând-o în mai 1945, complexul fiind eliberat de armata Statelor Unite.

Eliberarea lagărului de concentrare de către Divizia 11 Blindate a Statelor Unite la 6 mai 1945. Credit: Wikipedia

De asemenea, lagărul se afla lângă o carieră de granit, unde erau trimişi prizonierii. Munca presupunea ca prizonierii să care blocuri de piatră de până la 50 de kilograme pe 186 de scări, care se numeau „scările morţii”. Deseori, prizonierii epuizaţi se prăbuşeau şi scăpau încărcătura peste prizonierii din spate creând un efect în lanţ devastator – oase rupte şi corpuri zdrobite de greutatea blocurilor de granit.

Prizionieri cărând blocurile de granit. Credit: Wikipedia


Ofiţeri SS urcând „scările morţii”. Aprilie 1941. Credit: Wikipedia

Gărzile SS mai aveau obiceiul de a pune prizonierii să se întreacă, iar cei care ajungeau sus, la marginea râpei, aveau opţiunea de a fi împuşcaţi sau de a împinge prizonierul din faţă în râpă. Se mai ştie, de asemenea, că sinuciderile erau frecvente, mulţi prizonieri, prinzând ocazia să se arunce în gol


Noii prizonieri care veneau în Mauthausen. Credit: Wikipedia


Prizonieri ai carierei de granit. Credit: Wikipedia

Astăzi, „scările morţii” este o atracţie turistică. Scările au fost refăcute pentru ca turiştii să urce uşor pe acestea, dar la acea vreme, erau nefinisate şi alunecoase. Locul este complet amenajat, există un muzeu şi un monument comemorativ dedicat victimelor lagărului.

Intrarea în lagărul de concnentrare Mauthausen astăzi. Credit: www.123rf.com/Stefano Armaroli


Un monument de la Mauthausen care comemorează victimele lagărului. Credit: www.123rf.com/Stefano Armaroli

Christian Bernadac, un membru al rezistenţei franceze care a fost prizonier la Mauthausen şi care a scris apoi o carte numită Cele 186 de trepte, a relatat:

„Cei care astăzi vizitează cariera Mauthausen nu văd acelaşi lucru, pentru că de atunci scările au fost refăcute – o scară reală, cimentată şi regulată. […] Lucrul înseamna transportul unei pietre de o dimensiune şi greutate considerabilă, pe 186 de scări, iar după acestea tot mai exista o distanţă considerabilă de parcurs. […] Şi toate acestea se întâmplau de 8 – 10 ori pe zi. Ritmul era infernal, fără o secundă de pauză”.

Sursa: AmusingPlanet

Călăul de la Treblinka

Kurt Hubert Franz (17 ianuarie 1914 – 4 iulie 1998) a fost ofiţer SS şi unul dintre comandanţii lagărului de concentrare de la Treblinka. A fost unul dintre cei mai mari criminali din timpul Holocaustului.

Născut în Düsseldorf, în anul 1914, Franz a urmat şcoala din oraşul natal între anii 1920 – 1928, ulterior începând să lucreze ca mesager. Înainte de a îşi susţine examenele finale, a fost ucenic pentru meseria de bucătar la un restaurant, apoi la Hotelul Wittelsbacher Hof.

Acesta avea o soră, iar mama sa era catolică. Atunci când tatăl său, care era comerciant, a decedat, mama lui s-a recăsătorit cu un bărbat care se pare că i-a insuflat lui Franz idei naţionaliste, ideile care erau promovate de extrema dreaptă.

 

În anul 1932, s-a înscris în Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (Partidul Nazist), iar trei ani mai târziu s-a înrolat în armata germană. După ce şi-a terminat perioada de instrucţie militară, a devenit membru al SS şi a fost trimis în lagărul de concentrare Buchenwald, având funcţia de gardian, şi a fost apoi avansat la gradul de Caporal.

După ce a fost recrutat ca membru al Cancelariei lui Hitler în anul 1939, a fost desemnat să participe la programul de eutanasiere a duşmanilor poporului. După ce a fost avansat în funcţia de sergent, pe data de 20 aprilie 1942, a plecat, alături de alţi colegi care făceau parte din acel program, către complexul de lagăre din Lublin, unde a stat până în anul 1942. A ajuns, ulterior, comandant al lagărului de la Treblinka, iar primele sale sarcini au fost cele de a superviza trupele de muncitori, de a descărca transporturile şi de a transporta evreii către camerele de gazare. Cu toate că avea o înfăţişare foarte inocentă, intenţiile sale erau extrem de sinistre. A devenit cel mai de temut comandant de la Treblinka.

A rămas cunoscut pentru faptul că făcea ronduri regulate în interiorul lagărului şi, în majoritatea timpului, făcea acest lucru călare pe un cal. Alături de el se afla Barry, câinele său, căruia Franz îi comanda să îi muşte pe prizonieri de fund sau de organele genitale. În funcţie de starea sa, acesta era trimis către orice prizonier care îi atrăgea atenţia. Atunci când câinelui îi era ordonat acest lucru, Franz striga: „Mensch, faß den Hund!” („Omule, înhaţă câinele!”). Pentru el, câinele era, de fapt, omul, iar prizonierul era câinele.

Acest câine avea o statură destul de impresionantă, iar atunci când unul dintre prizonieri era mic de înălţime, îl dobora, îl maltrata şi îl lăsa fără cunoştiinţă. Barry se comporta în acest mod doar când Franz era prezent, în absenţa acestuia fiind un animal blând care nu ar fi rănit niciodată pe nimeni.

Franz a creat versurile unui cântec care celebra lagărul de concentrare Treblinka şi genocidul în sine. Însă, cântecul original a fost scris de către Walter Hirsch, un prizonier, iar melodia a fost produsul unui ofiţer SS de la Buchenwald.

Privim înainte, bravi şi voioşi.  Grupele se îndreaptă către locul unde vor munci. Doar asta contează pentru noi aici, la Treblinka. Este destinul nostru. De aceea am devenit unii şi aceeaşi cu Treblinka. Cunoaştem doar cuvintele comandantului nostru. Cunoaştem doar supunerea şi datoria. Trebuie să servim lagărului, să servim până când un zâmbet ne va apărea din nou pe faţă. Ura!

Sarcinile lui Franz mai erau şi cele de a revizui condiţia prizonierilor şi de a implementa noi pedepse pentru cei care intenţionează să evadeze. De exemplu, atunci când 7 prizonieri au încercat să fugă, i-a împuşcat pe toţi şi a anunţat că în cazul în care o evadare are succes, vor fi ucişi câte 10 prizonieri.

Având şi experienţa boxului, acesta îi ataca pe prizonieri şi îi lovea cu bestialitate. Mai mult, atunci când provoca un evreu pentru o bătălie, îi oferea o mănuşă la fel ca cea pe care o avea el, dar Franz avea ascuns în mănuşă un pistol şi atunci când evreul se apropia de el, era împuşcat.

Pe data de 2 august 1943, acesta a plecat să înoate în râul Bug alături de 4 bărbaţi membrii SS şi de 16 ucrainieni, iar acest eveniment a reprezentat subestimarea securităţii lagărului şi şansele unei revolte au crescut.

Către sfârşitul anului 1943, Franz a fost trimis în nordul Italiei, în Trieste, unde a participat la persecuţiile partizanilor şi ale evreilor până la sfârşitul războiului

Când a fost arestat, în anul 1959, au fost descoperite o serie de poze terifiante ale masacrelor pe care le iniţia, poze care erau numite „Ani minunaţi”

În anul 1965 acesta fost judecat, dar a negat cu desăvârşire acuzaţiile care i s-au adus, susţinând doar că a maltratat un evreu o singură dată. Pe data de 3 septembrie a aceluiaşi an a fost condamnat la închisoare pe viaţă, fiind găsit vinovat de uciderea a 300.000 de oameni. A fost eliberat în anul 1993 pe motivul unor afecţiuni ale sănătăţii. A murit în Wuppertal, în anul 1998.

Sursa: War History Online