Crezi ca exista viata dupa ce iesim de aici?

In burtica unei mame, erau doi bebelusi. Unul il intreaba pe celalalt:
– Crezi ca exista viata dupa ce iesim de aici?
Celalalt i-a raspuns:
– Bineinteles! Trebuie sa existe ceva dupa ce iesim de aici. Poate ca suntem in burtica asta doar ca sa ne pregatim pentru ce va urma.
– Prostii! A spus primul. Nu exista viata dupa ce iesim de aici. Ce viata ar putea fi?
– Nu stiu, a raspuns al doilea. Dar va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom merge in picioare si vom manca cu gura. Poate ca vom avea alte simturi decat putem intelege acum.
– Este absurd ce spui! Mersul este imposibil! Si sa mancam cu gura?! Ridicol! Cordonul ombilical ne asigura mancarea si tot ce mai avem nevoie pentru viata! Dar cordonul ombilical este foarte scurt! Asa ca dupa ce iesim din burtica nu mai avem cum sa existam, sa traim! Este logic!
– Eu cred ca exista viata si dupa burtica si ca e ceva diferit decat aici. Poate ca nu vom mai avea nevoie de cordonul ombilical sa traim… A insistat al doilea.
Primul ii raspunde: – Prostii!! Daca exista viata si dincolo de burtica, de ce nimeni nu s-a intors de acolo? Cand iesim din burtica, iti zic eu, viata se termina. Si dupa ce plecam de aici, nu exista decat intuneric, liniste si uitare. Nu duce nicaieri.
– Hmm, nu stiu, spune al doilea. Dar sunt convins ca ne vom intalni creatoarea, pe Mama, si ea va avea grija de noi acolo.
Primul insista: – Mama? Tu chiar crezi in Mama?! E de ras. Daca Mama exista, unde e ea acum?
Al doilea spune: – Ea este peste tot in jurul nostru! Suntem inconjurati de EA. In existenta Ei traim si noi. Fara Ea, lumea noastra din burtica nu ar exista, nu ar putea exista!
Primul spune: – Eu unul nu O vad, asa ca e logic ca Ea nu exista!
Al doilea i-a raspuns: – Cateodata, cand stai in liniste si te concentrezi si asculti cu atentie, poti sa-I simti prezenta si poti sa-I auzi vocea plina de dragoste, venind de sus…

*Rătăciți Într-un Vis De Iubire*

Rătăciți în propriul destin,
Cunoscându-ne-n taina simțurilor,
Cu degetele lumina, festin,
Ospătându-ne pe cerul senzațiilor,
Cu buze sorbind seva dragostei,
Rătăciți într-un vis de iubire,
Cu pașii străbătând focul patimii,
Dând vieții trăirea ca știre.
Oferind sărutul ofranda zeilor,
Trupuri unite-n fluide și gând,
Căutând armonia ideilor,


În vene și sânge curgând,
Rătăciți în noi înșine,
Chemându-te pe tine din mine,
Incursiune profundă în sine,
Aflându-mă pe mine din tine.
Rătăciți unul în altul,
Univers adânc al emoției,
Cuprinzând cu trăirea înaltul
O stea pe altarul creației.

Împărțind clipa existentă la doi,
Eternul dăruirii, a vieții esență
În întregul ce-l prindem în noi,
Atingând a plăcerii substanța.

*Mai Sus De Lume*

M-am avântat în zbor, mai sus de lume,
În căutări de sine, dar în zare
Era un loc, părea făcut anume,
Să te cufunzi în pace și visare.
Găsisem locul, dar, din întâmplare,
Eu nu eram întâia ce-l găsise,
Căci tu erai, deja, în contemplare,
Pierdut în lumi tăcute, dar deschise.
Eu n-aș fi vrut să-ți tulbur căutarea,
M-aș fi întors din drum, dar, în surdină,
Ți-am auzit și glasul, și chemarea
Să te-nsoțesc pe calea de lumină.
Cât aș fi vrut să fi răspuns chemării,
Căci lumea ta e calmă și stabilă,
Dar eu mai sunt sub aripa uitării
Și-am vrut să fug, dar timpul n-are milă.
Să mă aștepți, căci știu că voi învinge
Și timpul va uita de al meu nume,
Când vei simți o rază ce te-atinge,
Vei ști că am ajuns mai sus de lume

*Când Teama Înlocuiește Visul*


De mână port cu mine…credința-n a mea soartă…
Chiar te-am făcut să suferi …de-ai plecat?
De atunci rămas-au secunde reci de numărat
La geam privind.. aștept zâmbetul tău,
Ca pe-o lumină a gândului cel greu

Te-am așteptat , dar n-am găsit în gând
Puterea să o iau de la-nceput …
Mă-ntreb și acum de ce încă te port aici
Printre povești cu zâne…prinți și licurici
Ți-am dat de mult …de atunci…iertarea mea
Când te-am crezut , greșeala a fost numai a mea
Și-n urma ta când palma am închis
Pe obrazul meu cristale s-au prelins
Când te-am pierdut …nu mi-ai plecat din vis
Și-atunci numai tristețea ochii mi-a închis
De m-aș putea ierta și eu …vreodată
Să pot vedea cu alți ochi, lumea toată
De aș putea să mulțumesc …cuiva
Dar n-am să pot …și nu e vina ta.
Mă poartă pașii către drumuri grele
Și talpa mea chiar va pășii pe ele
Nu am de-ales …din drum nu mă întorc
Nu am la cine și nici nu mai pot
Un zâmbet mi-am pictat să-l vadă lumea toată
Căci am de mână…credința-n a mea soarta…

*Non Sens*

Simt prin plămâni, a timpului aer,
Nisipul clepsidrei, cernindu-l ușor,
Simt împletirea, a zilelor caer,
Zile și nopți…ducându-se-n zbor.
Mă -nneacă clipita, zbătută de val,
In seri de prigoană, cu soare plângând,
Cu raze de roşu, stinse-n opal,
Lăsând în urma-i, doar umbre strigând.
De-a beznelor teamă, chemări se aud,
Chemări către – un cer fără soare, negru pustiu,
Chemări ce dau naşteri, la stele-nflorind,
Și-un glob de lumină, zâmbind arămiu.
Și timpul se duce…se duce, se duce,
Tipare prin suflet, amintirile stau,
A zilelor clipe, bătute pe cruce,
Și altora multe …ce sufletu-şi dau.
Da-n cuget vibrează, o zi care vine,
Copil nenăscut din timpul vitreg,
Aduce-va bine şi clipe senine,
Speranță-n lumină, mai prinde un cheag.