Poveste fara sfarsit

Stinge lumina si vino mai aproape…
Nasterea este primul pas spre moarte, si moartea este primul pas spre o alta viata? Nu stiu, habar nu am!
Fiecare om are o poveste ramasa in suflet pe care o pastreaza acolo cu atata ardoare incat ar vrea sa pasesca in lumea cealalta impreuna cu acea poveste.
Intamplarea a facut sa nu-mi cunosc niciodata tatal natural.
Cand eram mai mic nu intelegeam de ce tatal meu ma transforma in sac de box. Eram 5 frati insa doar eu eram acela care il suparam intodeauna desi si nu ma miscam niciodata din coltul meu. Uneori eram batut fara niciun motiv , fie el cat de mic. Pur si simplu ma lua la bataie fara sa-mi spuna nimic. Taceam si eu, si mama mea si fratii mei. Cand bea era un om violent insa doar cu mine si uneori cu mama cand incerca sa-mi tina apararea.
Cand ramaneam doar eu cu mama, ma chema la ea, ma strangea la pieptul ei printre suspine imi spune-a sa mai astept un pic sa ma fac mai mare si apoi cu ajutorul lui Dumnezeu poate o sa-mi gasesc un drum in viata, altul care sa nu-l includa si pe tata. Se ruga in fiecare dimineata la Dumnezeu sa aiba grija de mine pentru ca ea nu are atata putere incat sa ma poata apara.
Unul din fratii mei, mult mai mare de ani decat mine, casatorit in alt oras, ma ma invita in weekend sa vin sa stau la el. Nu-mi spunea de ce insa banuiesc ca mama il ruga sa ma cheme ca sa ma scape de bataile regulate ale tatalui.
Cand eram cu fratele meu il intrebam ce are tata cu mine de ma uraste atat de mult? Zambea si dadea vina pe alcool desi si stia adevaratul motiv. Era singura persoana care stia adevarul, un adevar care mi la spus mult, dar mult mai tarziu decat ar fi trebuit.
Dupa ce am terminat 10 clase, mama ma rugat sa nu continui liceul ci sa merg la o scoala profesionala din alt judet. Stiam de ce imi cere asta. Vroia sa fiu departe de tata si astfel sa ma scape de bataile lui. M-am inscris la scoala profesionala auto din Curtea de Arges. O scoala cu regim de internat unde petagogul te batea s-au te tundea zero doar asa ca putea sa faca asta fara sa de-a socoteala nimanui.
Desi si acea scoala era ca o inchisoare, eu simteam libertatea fata de viata de acasa. Puteam sa merg Sambata si Duminica in oras fara sa stau cu stresul ca atunci cand ajung acasa o sa fiu batut. Imi facusem prieteni noi cu care radeam impreuna, mancam si chiar ne faceam planuri de revedere dupa ce terminam acea scoala profesionala.
Dupa doua luni de scoala datorita notelor pe care le luam la mecanica si la circulatie rutiera, am fost numit sef de clasa. In aceasta pozitie aveai unele obligatii dar si unele avantaje. Am sa va spun doar cateva avantaje.
Aveam cheile de la clasa si dupa ce pleca dirigintele puteam sa stau singur acolo, in clasa, oricat de mult doream.
Nu participam la curatenia din dormitor, baie sau de pe holuri ci doar verificam si dadeam raportul doamnei Director care verifica curatenia in fiecare dimineata.
Puteam sa dau bilete de voie celor care vroiau sa plece acasa de vineri dupa amiaza pana luni dimineata. Aceasta optiunea imi aducea ceva venituri nemeritate cum ar fi: Hrana, o sticla de bautura si uneori 10-20 de lei. Aveam voie sa dau maxim 5 bilete de voie pe saptamana. In clasa eram 42 de persoane. Imaginati-va ca fiecare vroia sa plece acasa (in afara de mine).
Dupa 8 luni de scoala profesionala aveam doar 10 pe linie. De fapt erau doar doua materii: Mecanica auto si Circulatie rutiera. Drept recompensa , doamna Director mi-a afisat fotografia pe holul cancelariei unde probabil este si acum. Avea dansa un obicei sa afise o poza cu ce-l mai bun elev al anului respectiv.
Eram mandru de mine si as fi vrut sa fie si mama de fata, sa o fac sa fie fericita ca ma are insa ea saraca nu avea stare de sanatate necesara sa poata ajunge la mine.
Pana la urma am terminat scoala profesionala auto si asa am fost declarat muncitor calificat Mecanic-Conducator auto categoriile B.C.E
Ajuns acasa, mama era foarte fericita si mandra de mine. Spunea de realizarea mea tuturor celor cu care se intalnea. Ma uitam la chipul ei si constatam ca chiar era fericita ca sunt copilul ei.
Tata in loc de felicitari mi-a sus ca a dat Dumnezeu permis de conducere la toti prostii. Am inghitit in sec si am tacut de teama sa nu isi descarce nervii pe mine.
Am stat acasa vreo 30 de zile apoi m-am dus sa ma angajez la autobaza care a platit scolarizarea mea. Odata ajuns acolo, sunt repartizat la coloana 5, o coloana de basculangii care erau detasati la Cernavoda. M-am suit in masina si am plecat la munca. Dupa vreo 3 luni de zile de santier, praf si multa mizerie, ma retrag la autobaza si spun directorului ca as vrea sa imi de-a sansa sa imi continui scoala si astfel sa nu ma puna sa platesc scolarizarea care nu era mai mica de 18500 lei. O avere pe acele timpuri. Domnul director mi-a spus ca are puteri limitate si doar partidul ma poate scuti de aceste taxe in cazul in care vreau sa plec.
M-am dus la secretarul general de partid al autobazei si i-am povestit situatia mea. Mi-a promis ca ma ajuta daca imi depun adeziuna de membru de partid si optez pentru scoala de subofiteri din cadrul Militiei.
Asta inseamna sa plec la Campina si sa mai pierd doi ani din viata urmand aceasta scoala. Nu asta vroiam ci sa merg mai departe. Imi fac curaj si merg chiar la partid. Acolo le spun ca vreau sa termin 12 clase si apoi sa urmez o facultate. Am avut norocul sa fiu audiat de un domn care mi-a inteles intentiile.
Am mai lucrat 2 ani in cadrul autobazei, timp in care urmam si seralul. Dupa ce m-am vazut cu diploma de bacalaureat in mana, m-am gandit mult ce drum sa aleg in viata.

Va urma

Crezi ca exista viata dupa ce iesim de aici?

In burtica unei mame, erau doi bebelusi. Unul il intreaba pe celalalt:
– Crezi ca exista viata dupa ce iesim de aici?
Celalalt i-a raspuns:
– Bineinteles! Trebuie sa existe ceva dupa ce iesim de aici. Poate ca suntem in burtica asta doar ca sa ne pregatim pentru ce va urma.
– Prostii! A spus primul. Nu exista viata dupa ce iesim de aici. Ce viata ar putea fi?
– Nu stiu, a raspuns al doilea. Dar va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom merge in picioare si vom manca cu gura. Poate ca vom avea alte simturi decat putem intelege acum.
– Este absurd ce spui! Mersul este imposibil! Si sa mancam cu gura?! Ridicol! Cordonul ombilical ne asigura mancarea si tot ce mai avem nevoie pentru viata! Dar cordonul ombilical este foarte scurt! Asa ca dupa ce iesim din burtica nu mai avem cum sa existam, sa traim! Este logic!
– Eu cred ca exista viata si dupa burtica si ca e ceva diferit decat aici. Poate ca nu vom mai avea nevoie de cordonul ombilical sa traim… A insistat al doilea.
Primul ii raspunde: – Prostii!! Daca exista viata si dincolo de burtica, de ce nimeni nu s-a intors de acolo? Cand iesim din burtica, iti zic eu, viata se termina. Si dupa ce plecam de aici, nu exista decat intuneric, liniste si uitare. Nu duce nicaieri.
– Hmm, nu stiu, spune al doilea. Dar sunt convins ca ne vom intalni creatoarea, pe Mama, si ea va avea grija de noi acolo.
Primul insista: – Mama? Tu chiar crezi in Mama?! E de ras. Daca Mama exista, unde e ea acum?
Al doilea spune: – Ea este peste tot in jurul nostru! Suntem inconjurati de EA. In existenta Ei traim si noi. Fara Ea, lumea noastra din burtica nu ar exista, nu ar putea exista!
Primul spune: – Eu unul nu O vad, asa ca e logic ca Ea nu exista!
Al doilea i-a raspuns: – Cateodata, cand stai in liniste si te concentrezi si asculti cu atentie, poti sa-I simti prezenta si poti sa-I auzi vocea plina de dragoste, venind de sus…

*Am Avut O Mamă Scumpă*

Amintirea este singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni, doar ea rămâne după ce sufletul este secătuit de lacrimi de durere care croiesc râuri de tristețe tot mai adânci pe obrazul meu. De ce nu te uiți în urma ta să vezi haosul pe care la creat plecarea ta din lumea mea? De ce ți-ai pus aripi de înger așa devreme? Sunt multe momente în care am simțit lipsa mamei, căruia să-i împărtășesc gândurile, preocupările, dorințele, bucuriile și supărările mele. Mama mea a murit când eu eram copil, la vârsta de 47 de ani. Povestea e lungă, aș putea scrie o carte. Nu merita să moară așa de tânără, nu a greșit nimănui niciodată. A fost un om minunat pe care vreau să cred că Dumnezeu mi-a luat-o pentru ca avea nevoie de ea în rai. Îmi lipsește enorm. Au trecut ani mulți de atunci, însă eu am sentimentul că pe zi ce trece mă sting și eu. Îmi doresc să fiu acolo cu ea, oriunde ar fi. Odată cu moartea ei s-a dus cel mai minunat și mai frumos om, care a avut de suferit toată viața cât a trăit. Nu o să înțeleg niciodată de ce. E nedrept. Dumnezeu să te odihnească în pace mama. Îmi este tare dor de MAMA.