*Poveste*

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Pe când oamenii își zâmbeau, muzica nu avea nevoie de electricitate și mirosul pielii venea de la petale de trandafir și apa de izvor. A fost un băiețel. Avea băiețelul nostru de toate. Niciodată nu i-a lipsit nimic. Trăia într-un loc special, unde toți cei asemeni lui aveau totul. Fiecare avea Luna lui Soarele lui, Apele lui, Cerul, Vântul, Marea, Zăpada, Norii, Mulții, Noaptea, Ziua, Florile, Fluturii lui. Avea toate astea dar nu-l interesau.
Le ținea încuiate în diferite locuri și doar faptul că se știa posesorul lor îl mulțumea. El nu vedea niciodată Ziua, Noaptea, Norii, Luna, Soarele, Florile, Munții… Era ceva ce nu putea să țină totuși sub cheie: Timpul. Acesta era imens și nu reușea niciodată să-l stăpânească întrutotul. Mereu pierdea din el când încerca sa-l cuprindă. A renunțat la lupta cu el, îl lăsa să-și facă de cap, să treacă prin viața lui și să-l mângâie ori să-l ocolească. Uneori avea impresia că Timpul lui e mai mare ca al tuturor celorlalți la un loc. Era mulțumit de asta. Ceilalți se plângeau că timpul nu le ajunge niciodată, că fuge prea repede.
-Vrei un Cer al tău?
Vocea caldă îl făcu să tresară.
-Am unul.
-Ai? Eu nu văd nimic.
Dar o Mare?
-Am și Mare, răspunse băiețelul nepăsător.
-Și? Ce mai ai? Munți ai?
-Și Munți. Am totul.
-Nu s-ar zice, după chipul tău.
– Ce are chipul meu?
-Nu se citește pe chipul tău că ai avea totul. Unde ai toate astea?
– Păi…uite! Aici e Marea! Pune urechea!
Într-adevăr, dincolo de ușa groasă se auzeau Valurile și Pescărușii.
Chiar și mirosul mării trecea pe sub ușă.
-Acolo e Soarele. Dincolo Vântul…
-Care-ți place mai mult?
-Cum adică, îmi place?
-Care-ți trezește emoții mai mari? Care te înfioară de placere și îți taie respirația?
-Nici unul. Pentru mine toate sunt la fel. Le am și atât.
Dar cine ești? Ce vrei de fapt?
– Nu ți-ai dat seama? Sunt o Zână.
” Parcă nu așa arată o Zână!”
-Știu la ce te gândești. Tu știai că Zânele sunt toate subțirele cu părul lung și cu rochii albe vaporoase.
E un zvon împrăștiat de noi pentru a nu fi recunoscute de oricine. Uneori trăim între oameni și nu ne-ar fi ușor dacă s-ar ști. Avea în față o Zână cu păr scurt, negru, legat în două codițe și îmbrăcată în pantaloni.
-Oare chiar contează cum arată o Zână?
-Dar ce contează?
-Ce face ea!
-Și ce face? Ce poți face tu?
-Pai…eu sunt Zâna Iubirii. Știi ce e iubirea?
– Am auzit ceva dar, nu am înțeles mare lucru.
Nu. Nu știu.
-Iubirea îți dă acea stare care te face să te bucuri de tot ce te înconjoară.
Dar ce-ți spun eu de bucurie că tu nici să te bucuri nu știi măcar. Bucuria e starea de care-ți vorbeam mai devreme. Emoțiile acelea.
-Da? Și dacă-mi dai acea stare, Iubirea, ce vrei în schimb?
-Nimic. Zânele nu cer. Ele oferă.
Dar va trebui să accepți ca Timpul tău să nu mai fie același. Iubirea se va hrăni din el.
Îți va consuma aproape tot Timpul.
-Timpul!! Hahaha. Oricum nu-l pot stăpâni.
De fapt nici nu cred că există ceva ce-mi poate ocupa mie tot Timpul. Nu știi ce imens e.
Zâna zâmbi în colțul gurii.
-Primești? Vrei să primești Iubirea?
-Primesc, zise el nepăsător. Am atâta Timp încât nici nu se va cunoaște lipsa celui cunoscut de darul tău.
Zâna îi luă mâna într-ale ei, iar acesta simți o căldură împrăștiindu-se în tot trupul său.
„Nu are nici baghetă?”
-Eu va trebui să plec, însă voi fi mereu alături de tine. Iubirea nu ține cont de distanțe. O poți primi de oriunde.
Toată discuția nu dura decât câteva minute, ce părură trei zile.
Se simțea altfel.
Fiorul acela de care vorbea Zâna îi traversa din creștet până în tălpi și invers.
Merse la una din uși.
Nu scria nimic, însă știa că acolo e Luna.
Deschise larg.
Nimic.
” Aaaa, Cerul!”
Elibera Cerul și Luna se așeza.
Și Stelele.
Descuia ușa după ușă.
Apărură Soarele, Munții, Păsările, Pomii, Florile…
Ciudat.
Timpul nu mai părea așa imens.
Era chiar insuficient uneori.
Voia să deschidă cât mai multe uși, însă Timpul acela, ce părea infinit altădată, era o piedică acum.
Nici nu știa dacă toate astea erau încuiate în spatele sutelor de uși de el, ori fuseseră acolo dintotdeauna.
Se bucura de tot ce vedea.
De Zăpadă, de Furtună, de Arșiță.
Mirosea fiecare Floare, asculta fiecare sunet al naturii.
” Deci asta e Iubirea…”
Acum înțelegea de ce alții din jurul lui nu țineau Soarele ascuns.
Iubeau.
Zâna era departe de el dar apropiată, așa cum promisese. Iubirea ei îl năpădea în valuri.
Venea de peste Mări și Țări și aducea cu ea tot ce întâlnea în drum. Vanea sărată, lichidă și albastră când traversa mările și oceanele. Era împădurită, înzăpezită și încetată, când trecea munții.
Când venea prin junglă era plină de liane și miresme. Lua cu ea adâncimea „Mărilor”, înălțimea „Himalaiei”. Uscăciunea, auriul Saharei, ori învolburarea Niagarei. Era ceva neînchipuit Iubirea asta. El găsea mereu câte o ușa închisă și minune, avea chei aproape pentru fiecare. Unele se deschideau mai greu, e drept, dar se deschideau. Așa s-a întâmplat unde erau Visele, Speranțele… Nu a putut sub nici o formă să deschidă unde erau Tristețea, Durerea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, Trădarea… Nici nu-i păsa de câteva uși nedeschise când putuse să deschidă sute. Era într-o stare de euforie permanentă. Deschidea, admira, se bucura, zâmbea. Și a trăit băiețelul nostru această stare mult timp. Nu se știe cât, pentru că timpul avea altă valoare și dimensiune pentru el. Cred că a trăit câteva luni ce părură lumi. Și ar fi trăit și astăzi dacă…. Într-o zi apăru Zâna în fața lui.A primit-o cu bucurie în suflet și un zâmbet mare pe față. Un zâmbet care s-a șters după primele ei cuvinte:
-Vreau să-ți dau o „veste”.
Nu știa ce veste dar Instinctul și Presentimentul (pe care le eliberase de curând) îi spuseră că nu era o veste bună.
-Am să fiu sinceră cu tine.
La noi, la Zâne, cum ți-am mai spus, lucrurile nu stau chiar așa cum se zvonește.
Avem ierarhii și însărcinări, iar atunci când nu ești eficientă într-o activitate ești mutată la alta. Nu putem refuza. Celor ce nu se supun Zâna Zânelor le ia nemurirea.
-Și?!
-Și am fost mutata la Nefericire.
-Și?!
-Pentru a începe noua însărcinare va trebui să-mi eliberez sufletul de toate promisiunile făcute cândva.
Să plec de la zero. Altfel voi fi eu însămi nefericită.
-De acum nu mai împarți Iubirea , ci Nefericirea?
-Altcineva se va ocupa cu Iubirea. Nu o cunosc. Nu prea ne știm între noi. Negreșit va veni și la tine… Sau mai bine să nu-ți promit eu ceva de care nu sunt sigură. Poate va veni. Cam asta e… Sper să nu-mi porți pică. Îi întinse mâna ei albă. După o strângere ușoară dispăru de parcă n-ar fi fost niciodată. Privea pierdut și nu înțelegea ce se petrece cu el. Oare începea să viseze, ori acum se trezea dintr-un vis? Cerul, Soarele, Luna, Marile, Munții, Florile, Fluturii, intrau singure în camerele de unde ieșiseră cu ceva vreme înainte, iar în urma lor ușile se ferecau zgomotos. Totul se petrecea cu repeziciune. Mai repede cu mult decât au fost eliberate. Cu cât mai multe din acestea dispăreau în spatele ușilor, Timpul devenea tot mai imens. Și îl durea. Descoperea că Timpul doare. Acum avea iarăși Timp din belșug. Uneori mai găsea câte un Fulg de Zăpadă, câte un Nor rătăcit și fără nici un sentiment, le băga în camere ale căror uși se încuiau singure. Într-o zi găsi câteva chei într-un loc unde cu siguranță nu fuseseră niciodată. Se potriveau la niște uși pe care nu le-a putut deschide până acum. Tristețea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, ieșiră din spatele lor și se amestecară cu Timpul și așa imens, de nu mai știa care e mai mare timpul ori Tristețea. Își privi chipul într-o picătură de Rouă, pe care se pregătea să o arunce în întunericul unei camere reci. Nu mai era un băiețel. Era un bătrân gârbovit și trist. Zâna îi făcuse iarăși un dar…