Din suflet pentru ce-l mai minunat suflet.

Si vom rămâne în eternitate
La fel de tineri cum suntem acum
Când miezul morții-n turnul tâmplei bate
Plecând pleoape roșii pe gropi adânci, cu scrum?

Vom fi și-n moarte tot ușor de-nfrânt
Și nu vom înțelege nici atunci
Sensul acelui strivitor cuvânt
Rotindu-se-n absurdele porunci?

Tot tineri și frumosi fără-ncetare,
Mereu împleticiti în lungi priviri,
Vom fi jertfiți mereu pe alte-altare
Si neacasă, vesnic nicăiri?

Apleacă-te pe brațul meu când mor,
Lasă-te-nvins de legea lor străveche.
Nouă ni-e dat în schimbul tuturor
Norocul de a fi pereche.

 

Ana Blandiana

*Ascultând Muzica Sufletului Meu*


Ascultând muzica sufletului meu… îmi doresc să dansez în ploaie, sub lumina lunii. Îmi doresc să dansez în pași de fericire, pe ringul vieții. Nu știu să ”dansez” în ritmul vieții, să zâmbesc atunci când ar trebui să plâng și să mă prefac că nu te-am cunoscut niciodată… îți mulțumesc totuși că exiști. Întotdeauna am crezut că într-o zi cineva îmi va alunga tristețea din suflet oferindu-mi o secundă de iubire.
Îmi doresc să valsez printre stele căzătoare privindu-te în ochi pe tine… sufletul meu pereche. Oamenii sunt atât de frumoși când dansează.

*Musai Să Investim*

De la naștere, cineva ne-a sădit credința în inimi și cu toate astea, noi oamenii…reușim să dizolvăm credința prin dezamăgiri și eșecuri. Ne scufundăm în propriile temeri, trăim între ferestre opace, departe de cei aparent fericit. Iar într-o zi ne v-om trezi că nu ne-a mai rămas nici o fărâmă de suflet care să mai poată spera. Știu, pentru a crede trebuie să fii puțin absurd…te prefaci, ignori…te prefaci că e totul bine. Uneori repetăm aceleași greșeli așteptându-ne ca de această dată să fie diferit. Nu ai cum. Doar să fii prea naiv, orb și să adopți imposibilul, și cu toate astea fără credință toate-s deșarte. Ca să renunțăm…nu-i deloc ușor. Câți dintre noi nu ne purtăm neîmplinirile? Câți dintre noi nu ne dorim sufletul pereche? Câți dintre noi nu ne putem accepta vârsta? Însă nu putem renunța la parte din noi. Noi am fost făcuți pentru a accepta toate astea…așa cum sunt ele. Noi suntem singuri în măsură să descifrăm motivele…să găsim o explicație la tot ceea ce ni se întâmplă. În astfel de situații devenim ridicoli…însă când vrem să lipim chipuri sparte…visuri…să reînviem clipe din trecut..suntem penibili, însă avem nevoie să mergem mai departe pentru a ne convinge că n-a mai rămas nici o portița. E musai să investim în tot ce mai avem viu, pentru a realiza că nu ne-am pierdut din nou. Știu, e dureros, nedrept, greu…însă e singura soluție…