*Suflet – Călătorul Meu Străin*

 

De fiecare dată când locurile cunoscute ne devin străine și firea nu-și găsește locaș în niciun cotlon al vieții, se ridică deasupra noastră, triumfătoare, nefericirea. Și plimbându-se așa, fără de grabă, prin mintea noastră… îi cere duhului să se dezbrace de vise.
Totul doare, devenind amar văzduh fără de răsărit sau de apus. Oglinda se schimonosește alungându-ne, înstrăinându-ne de ziua cea de ieri… și furibund închide ziua de mâine, sperând să ne ucidă clipa. Cu mâini reci , pipăim vergelele de rugină ale timpului, schelălăind regrete, pe care nici nu le pricepem, căci suntem purtați de incomensurabile tristeți sălbăticite de refuzul iubirii: nici floarea nu-i mai floare, nici zarea… zare, nici viața nu este, doar urzeala de vid.
Și omul, fiara neîmblânzită de dor, este supus de vis, și-n evadare vie se-aruncă-n largi văi de haos și minciună – dulce utopie a Pandorei. Atunci, ochiu-nchis pe dinafară deșteaptă largi cărări de sacru vis, descătușare de sine, alungare de eu, când deodată apare în oglindă – eternitatea, cu chip cioplit din mine, din tine, din avatarii noștri , păzitori de suflete. Dar tu, te-mpotrivești, nefericire, și-n snopi de zădărnicie legi sufletele pereche până când marea își umple valurile din cântecul silabic al vocilor noastre…a vocii tale, a vocii avatarurilor, care ne poartă hlamida de sânge a zilelor.
“Buna seara iubite, te aștept ca și când…” se aude în noapte, pe un disc ce sare mereu, perfect simetric, la cuvântul “când”, căci timpul, până și-n melodie, ne este refuzat. Lumina se stinge, nu se aud decât valurile – apa de vis a sufletului- ce ne-mbracă firea, plăcerea brizei devine clară, pielea se răzvrătește-n fiori de credință și sufletul se lasă purtat în visul acela pe care nici măcar nu l-a strigat.
Se zbat nefericirile, dar apa revarsă silabele aruncate-n cuvânt, până la tine, călătorule străin ce știi să-mi îmblânzești cărările.
Nu mor nefericiții de nefericire…