*Suflet – Călătorul Meu Străin*

 

De fiecare dată când locurile cunoscute ne devin străine și firea nu-și găsește locaș în niciun cotlon al vieții, se ridică deasupra noastră, triumfătoare, nefericirea. Și plimbându-se așa, fără de grabă, prin mintea noastră… îi cere duhului să se dezbrace de vise.
Totul doare, devenind amar văzduh fără de răsărit sau de apus. Oglinda se schimonosește alungându-ne, înstrăinându-ne de ziua cea de ieri… și furibund închide ziua de mâine, sperând să ne ucidă clipa. Cu mâini reci , pipăim vergelele de rugină ale timpului, schelălăind regrete, pe care nici nu le pricepem, căci suntem purtați de incomensurabile tristeți sălbăticite de refuzul iubirii: nici floarea nu-i mai floare, nici zarea… zare, nici viața nu este, doar urzeala de vid.
Și omul, fiara neîmblânzită de dor, este supus de vis, și-n evadare vie se-aruncă-n largi văi de haos și minciună – dulce utopie a Pandorei. Atunci, ochiu-nchis pe dinafară deșteaptă largi cărări de sacru vis, descătușare de sine, alungare de eu, când deodată apare în oglindă – eternitatea, cu chip cioplit din mine, din tine, din avatarii noștri , păzitori de suflete. Dar tu, te-mpotrivești, nefericire, și-n snopi de zădărnicie legi sufletele pereche până când marea își umple valurile din cântecul silabic al vocilor noastre…a vocii tale, a vocii avatarurilor, care ne poartă hlamida de sânge a zilelor.
“Buna seara iubite, te aștept ca și când…” se aude în noapte, pe un disc ce sare mereu, perfect simetric, la cuvântul “când”, căci timpul, până și-n melodie, ne este refuzat. Lumina se stinge, nu se aud decât valurile – apa de vis a sufletului- ce ne-mbracă firea, plăcerea brizei devine clară, pielea se răzvrătește-n fiori de credință și sufletul se lasă purtat în visul acela pe care nici măcar nu l-a strigat.
Se zbat nefericirile, dar apa revarsă silabele aruncate-n cuvânt, până la tine, călătorule străin ce știi să-mi îmblânzești cărările.
Nu mor nefericiții de nefericire…

*Perfect Întreagă*

Cea mai mare greșeală e că fiecare intră în relație dintr-o anumită nevoie. De afecțiune, dragoste, aprecieri, etc. Și atunci tinzi să iei de la partener tot ce consideri că ți se cuvine, iar dacă nu primești, iubirea ta mare și înflăcărată se transformă în regrete, furie și câteodată ură. Asta nu e iubire draga mea. Dacă spui că îl iubești, poți să o faci oricum. Fie că e lângă tine, sau nu. Chiar dacă e în brațele altei femei sau la mii de kilometri distanță. Dacă ai o inimă deschisă, te simți fericită, plină și iubitoare doar pentru că el există undeva. Și poți să-i trimiți bucatele de iubire și lumina oricum, în orice condiții. Asta nu-ți poate lua nimeni.
Dacă vrei relația de iubire perfectă, sufletul tău pereche…va trebui să o cauți dintr-un preaplin, nu o nevoie. Caută să te cunoști, accepți și iubești așa cum ești, apoi dăruiește bucăți din tine, fără să aștepți nimic în schimb. Atunci vei primi tot. Odată cu iubirea, vine și eliberarea ta.
Lasă fiecare suflet să meargă pe drumul său și acceptă că oamenii intră în viața ta cu scopul de a-ți arăta părți din tine, nu pentru a-ți umple golurile.
De-a lungul vieții ai luat decizii împinsă de două mari emoții. Iubire sau frică.
De fiecare dată când alegi din frică, ai nevoie de confirmări, de oameni care să-ți umple golurile și să-ți îmbrace frustrările în straie de sărbătoare. Însă niciodată nu va fi suficient pentru că ești în neadevăr. Nu există gol. Ești perfect întreagă, însă ți-ai închis inima și te privești cu ochii fricii și te critici pe tine și pe ceilalți…