*Ascult…*

Ascult cum vântul, printre ramuri
Care se zbat zadarnic, geme…
Şi-ncearcă somnul să mi-l fure
În taina nopţii să mă cheme,

Să mă cuprindă fără veste
În dulcea lui melancolie,
Cântându-mi iarăşi în surdină
A toamnei tristă simfonie.

Acordul vechi al toamnei care
Mi-a luat frumosul vis de vară
Îmi aminteşte azi că timpul
Întreaga viaţă ne-o măsoară

Şi va cutreiera-n neştire
Cu el şi anii mei luând…
Ascult cum mai suspină vântul
Şi inima-mi cu el gemând…

*Ochii Tăi*

Ochii tăi m-au învățat să privesc și să caut amurguri în dimineți. Ochii tăi m-au învățat să citesc și să cânt serenadele uitării. Ochii tăi m-au învățat să simt, să mângâi piatra rece, să iubesc zâmbetele dimineții și mângâierea ceții. Ochii tăi mi-au arătat adâncuri neștiute și mi-au liniștit bătăile inimii. Ochii tăi mi-au arătat că sunt frumoasă, mi-au scris pe frunte buze dulci și mi-au arătat ce frumos e să dăruiești iubire. Lasă-mă să-ți mângâi privirea, lasă-mă să-ți zâmbesc, și timpul se va transforma într-o mare de aripi…

*Cel Mai Minunat Bărbat*

Îmi doresc să-ți pot scrie mai mult, însă tu ști că ești tot timpul în gândul meu. Iubire, ești cel mai minunat bărbat…dragostea mea, la fel de plină de dor…și cu iubirea ce îți port în brațe, vreau să ști iubirea mea că am ajuns să îți iubesc și tăcerea…pentru că iubesc orice la tine. Inima mea acum se zbate în piept și nu are stare, te vreau lângă mine…să îți întâlnesc ochișorii și să-ți sărut gurița și să îți șoptesc într-una cât de mult te iubesc. De multe ori simt că îți dorești să fiu alături de tine…dorești să-mi simți îmbrățișarea și căldura sufletului, iartă-mă iubirea mea că uneori nu sunt lângă tine. Uneori țin minte că îmi venea să plâng datorită izvorului prin care se scurgea bucuria până la tulpina sufletului meu…dar îmi ascundeam fața la pieptul tău puternic…ca tu să nu îmi vezi lacrimile…

*Mai Sus De Lume*

M-am avântat în zbor, mai sus de lume,
În căutări de sine, dar în zare
Era un loc, părea făcut anume,
Să te cufunzi în pace și visare.
Găsisem locul, dar, din întâmplare,
Eu nu eram întâia ce-l găsise,
Căci tu erai, deja, în contemplare,
Pierdut în lumi tăcute, dar deschise.
Eu n-aș fi vrut să-ți tulbur căutarea,
M-aș fi întors din drum, dar, în surdină,
Ți-am auzit și glasul, și chemarea
Să te-nsoțesc pe calea de lumină.
Cât aș fi vrut să fi răspuns chemării,
Căci lumea ta e calmă și stabilă,
Dar eu mai sunt sub aripa uitării
Și-am vrut să fug, dar timpul n-are milă.
Să mă aștepți, căci știu că voi învinge
Și timpul va uita de al meu nume,
Când vei simți o rază ce te-atinge,
Vei ști că am ajuns mai sus de lume

*Poveste*

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Pe când oamenii își zâmbeau, muzica nu avea nevoie de electricitate și mirosul pielii venea de la petale de trandafir și apa de izvor. A fost un băiețel. Avea băiețelul nostru de toate. Niciodată nu i-a lipsit nimic. Trăia într-un loc special, unde toți cei asemeni lui aveau totul. Fiecare avea Luna lui Soarele lui, Apele lui, Cerul, Vântul, Marea, Zăpada, Norii, Mulții, Noaptea, Ziua, Florile, Fluturii lui. Avea toate astea dar nu-l interesau.
Le ținea încuiate în diferite locuri și doar faptul că se știa posesorul lor îl mulțumea. El nu vedea niciodată Ziua, Noaptea, Norii, Luna, Soarele, Florile, Munții… Era ceva ce nu putea să țină totuși sub cheie: Timpul. Acesta era imens și nu reușea niciodată să-l stăpânească întrutotul. Mereu pierdea din el când încerca sa-l cuprindă. A renunțat la lupta cu el, îl lăsa să-și facă de cap, să treacă prin viața lui și să-l mângâie ori să-l ocolească. Uneori avea impresia că Timpul lui e mai mare ca al tuturor celorlalți la un loc. Era mulțumit de asta. Ceilalți se plângeau că timpul nu le ajunge niciodată, că fuge prea repede.
-Vrei un Cer al tău?
Vocea caldă îl făcu să tresară.
-Am unul.
-Ai? Eu nu văd nimic.
Dar o Mare?
-Am și Mare, răspunse băiețelul nepăsător.
-Și? Ce mai ai? Munți ai?
-Și Munți. Am totul.
-Nu s-ar zice, după chipul tău.
– Ce are chipul meu?
-Nu se citește pe chipul tău că ai avea totul. Unde ai toate astea?
– Păi…uite! Aici e Marea! Pune urechea!
Într-adevăr, dincolo de ușa groasă se auzeau Valurile și Pescărușii.
Chiar și mirosul mării trecea pe sub ușă.
-Acolo e Soarele. Dincolo Vântul…
-Care-ți place mai mult?
-Cum adică, îmi place?
-Care-ți trezește emoții mai mari? Care te înfioară de placere și îți taie respirația?
-Nici unul. Pentru mine toate sunt la fel. Le am și atât.
Dar cine ești? Ce vrei de fapt?
– Nu ți-ai dat seama? Sunt o Zână.
” Parcă nu așa arată o Zână!”
-Știu la ce te gândești. Tu știai că Zânele sunt toate subțirele cu părul lung și cu rochii albe vaporoase.
E un zvon împrăștiat de noi pentru a nu fi recunoscute de oricine. Uneori trăim între oameni și nu ne-ar fi ușor dacă s-ar ști. Avea în față o Zână cu păr scurt, negru, legat în două codițe și îmbrăcată în pantaloni.
-Oare chiar contează cum arată o Zână?
-Dar ce contează?
-Ce face ea!
-Și ce face? Ce poți face tu?
-Pai…eu sunt Zâna Iubirii. Știi ce e iubirea?
– Am auzit ceva dar, nu am înțeles mare lucru.
Nu. Nu știu.
-Iubirea îți dă acea stare care te face să te bucuri de tot ce te înconjoară.
Dar ce-ți spun eu de bucurie că tu nici să te bucuri nu știi măcar. Bucuria e starea de care-ți vorbeam mai devreme. Emoțiile acelea.
-Da? Și dacă-mi dai acea stare, Iubirea, ce vrei în schimb?
-Nimic. Zânele nu cer. Ele oferă.
Dar va trebui să accepți ca Timpul tău să nu mai fie același. Iubirea se va hrăni din el.
Îți va consuma aproape tot Timpul.
-Timpul!! Hahaha. Oricum nu-l pot stăpâni.
De fapt nici nu cred că există ceva ce-mi poate ocupa mie tot Timpul. Nu știi ce imens e.
Zâna zâmbi în colțul gurii.
-Primești? Vrei să primești Iubirea?
-Primesc, zise el nepăsător. Am atâta Timp încât nici nu se va cunoaște lipsa celui cunoscut de darul tău.
Zâna îi luă mâna într-ale ei, iar acesta simți o căldură împrăștiindu-se în tot trupul său.
„Nu are nici baghetă?”
-Eu va trebui să plec, însă voi fi mereu alături de tine. Iubirea nu ține cont de distanțe. O poți primi de oriunde.
Toată discuția nu dura decât câteva minute, ce părură trei zile.
Se simțea altfel.
Fiorul acela de care vorbea Zâna îi traversa din creștet până în tălpi și invers.
Merse la una din uși.
Nu scria nimic, însă știa că acolo e Luna.
Deschise larg.
Nimic.
” Aaaa, Cerul!”
Elibera Cerul și Luna se așeza.
Și Stelele.
Descuia ușa după ușă.
Apărură Soarele, Munții, Păsările, Pomii, Florile…
Ciudat.
Timpul nu mai părea așa imens.
Era chiar insuficient uneori.
Voia să deschidă cât mai multe uși, însă Timpul acela, ce părea infinit altădată, era o piedică acum.
Nici nu știa dacă toate astea erau încuiate în spatele sutelor de uși de el, ori fuseseră acolo dintotdeauna.
Se bucura de tot ce vedea.
De Zăpadă, de Furtună, de Arșiță.
Mirosea fiecare Floare, asculta fiecare sunet al naturii.
” Deci asta e Iubirea…”
Acum înțelegea de ce alții din jurul lui nu țineau Soarele ascuns.
Iubeau.
Zâna era departe de el dar apropiată, așa cum promisese. Iubirea ei îl năpădea în valuri.
Venea de peste Mări și Țări și aducea cu ea tot ce întâlnea în drum. Vanea sărată, lichidă și albastră când traversa mările și oceanele. Era împădurită, înzăpezită și încetată, când trecea munții.
Când venea prin junglă era plină de liane și miresme. Lua cu ea adâncimea „Mărilor”, înălțimea „Himalaiei”. Uscăciunea, auriul Saharei, ori învolburarea Niagarei. Era ceva neînchipuit Iubirea asta. El găsea mereu câte o ușa închisă și minune, avea chei aproape pentru fiecare. Unele se deschideau mai greu, e drept, dar se deschideau. Așa s-a întâmplat unde erau Visele, Speranțele… Nu a putut sub nici o formă să deschidă unde erau Tristețea, Durerea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, Trădarea… Nici nu-i păsa de câteva uși nedeschise când putuse să deschidă sute. Era într-o stare de euforie permanentă. Deschidea, admira, se bucura, zâmbea. Și a trăit băiețelul nostru această stare mult timp. Nu se știe cât, pentru că timpul avea altă valoare și dimensiune pentru el. Cred că a trăit câteva luni ce părură lumi. Și ar fi trăit și astăzi dacă…. Într-o zi apăru Zâna în fața lui.A primit-o cu bucurie în suflet și un zâmbet mare pe față. Un zâmbet care s-a șters după primele ei cuvinte:
-Vreau să-ți dau o „veste”.
Nu știa ce veste dar Instinctul și Presentimentul (pe care le eliberase de curând) îi spuseră că nu era o veste bună.
-Am să fiu sinceră cu tine.
La noi, la Zâne, cum ți-am mai spus, lucrurile nu stau chiar așa cum se zvonește.
Avem ierarhii și însărcinări, iar atunci când nu ești eficientă într-o activitate ești mutată la alta. Nu putem refuza. Celor ce nu se supun Zâna Zânelor le ia nemurirea.
-Și?!
-Și am fost mutata la Nefericire.
-Și?!
-Pentru a începe noua însărcinare va trebui să-mi eliberez sufletul de toate promisiunile făcute cândva.
Să plec de la zero. Altfel voi fi eu însămi nefericită.
-De acum nu mai împarți Iubirea , ci Nefericirea?
-Altcineva se va ocupa cu Iubirea. Nu o cunosc. Nu prea ne știm între noi. Negreșit va veni și la tine… Sau mai bine să nu-ți promit eu ceva de care nu sunt sigură. Poate va veni. Cam asta e… Sper să nu-mi porți pică. Îi întinse mâna ei albă. După o strângere ușoară dispăru de parcă n-ar fi fost niciodată. Privea pierdut și nu înțelegea ce se petrece cu el. Oare începea să viseze, ori acum se trezea dintr-un vis? Cerul, Soarele, Luna, Marile, Munții, Florile, Fluturii, intrau singure în camerele de unde ieșiseră cu ceva vreme înainte, iar în urma lor ușile se ferecau zgomotos. Totul se petrecea cu repeziciune. Mai repede cu mult decât au fost eliberate. Cu cât mai multe din acestea dispăreau în spatele ușilor, Timpul devenea tot mai imens. Și îl durea. Descoperea că Timpul doare. Acum avea iarăși Timp din belșug. Uneori mai găsea câte un Fulg de Zăpadă, câte un Nor rătăcit și fără nici un sentiment, le băga în camere ale căror uși se încuiau singure. Într-o zi găsi câteva chei într-un loc unde cu siguranță nu fuseseră niciodată. Se potriveau la niște uși pe care nu le-a putut deschide până acum. Tristețea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, ieșiră din spatele lor și se amestecară cu Timpul și așa imens, de nu mai știa care e mai mare timpul ori Tristețea. Își privi chipul într-o picătură de Rouă, pe care se pregătea să o arunce în întunericul unei camere reci. Nu mai era un băiețel. Era un bătrân gârbovit și trist. Zâna îi făcuse iarăși un dar…

*O Poveste De Iubire!*

Jaluzelele erau trase pe jumătate.Dimineața venise de câteva ore bune și adusese cu ea un soare generos și nerăbdător să-i mângâie umerii de catifea .Deschise ochii și chipul i s-a inundat de strălucire și zâmbete. Acum,alături de el, strălucea mai tare ca soarele. Genele-i erau încă somnoroase și știa că se află între două tărâmuri:tărâmul viselor magice și realitatea care era și mai magică. În final, genele au învins și începu să deseneze în minte clipe din viitor. Se vedea pe ea alergând pe un câmp cu flori de floarea-soarelui mai mari decât ea,numai bune pentru a se putea ascunde și pentru a-i sări în brațe pe neașteptate. Îl vedea pe el cu mâinile tot timpul întinse pentru a o cuprinde în brațele lui puternice și în care,deși era mică,se simțea și mai mică dar atât de iubită și de fericită. Se vedea râzând tot timpul,cu părul negru fluturat de vântul călduț și care se potrivea atât de bine cu galbenul florilor,mai bine decât într-un tablou cu un peisaj de vară. Se opri atunci când simți mâna lui peste umerii goi. Tresări și în mai puțin de o secundă se afla ghemuită între aripile mari și moi, pe care i le desenase cu puțin timp în urmă.Orele se scurgeau repede atunci când desena sau visa. Soarele era acum stăpân peste cer și era atâta liniște și pace în sufletele lor. Locul lui era între gât și umăr.Uneori chiar îl ruga să își așeze capul acolo pentru a-și contura și mai bine siluetele lor dansând cu macii.Se simțea atât de împlinită alături de el,încât bucuria imensă din suflet avea să explodeze. Îi plăcea să se strâmbe,să se prostească,să râdă în hohote,să mănânce ciocolată,știind că este privită cu cei mai dulci ochi și admirată până în cel mai mic detaliu.Asta era lumea ei,pe care a desenat-o de mii și mii de ori și care astăzi…era numai și numai a ei. Era un regat bogat în devenire și ea era cea mai puternică și fericită regină. Purta un tricou alb de-al lui,care îi scotea în evidență picioarele.Era ciufulită și cu bunătatea care i se citea pe chip putea salva multe vieți.
-„Ești frumoasă!” Neașteptându-se, inima stătea să îi plesnească și să elibereze toată dragostea în particule colorate și sclipitoare. Și cum inima a rezistat,dragostea care se afla acolo s-a înmulțit.Da. Deși e mică,are cea mai puternică inimă.
În sufletele mici încape cea mai multă dragoste.

[… Pentru că o secundă fără tine mă va trimite direct în deșert… ]

*Non Sens*

Simt prin plămâni, a timpului aer,
Nisipul clepsidrei, cernindu-l ușor,
Simt împletirea, a zilelor caer,
Zile și nopți…ducându-se-n zbor.
Mă -nneacă clipita, zbătută de val,
In seri de prigoană, cu soare plângând,
Cu raze de roşu, stinse-n opal,
Lăsând în urma-i, doar umbre strigând.
De-a beznelor teamă, chemări se aud,
Chemări către – un cer fără soare, negru pustiu,
Chemări ce dau naşteri, la stele-nflorind,
Și-un glob de lumină, zâmbind arămiu.
Și timpul se duce…se duce, se duce,
Tipare prin suflet, amintirile stau,
A zilelor clipe, bătute pe cruce,
Și altora multe …ce sufletu-şi dau.
Da-n cuget vibrează, o zi care vine,
Copil nenăscut din timpul vitreg,
Aduce-va bine şi clipe senine,
Speranță-n lumină, mai prinde un cheag.

*Poetul Și Vulturii…*

Când timpul piere în negura uitării,
Vor mai fi oare şi ochi înlăcrimaţi
Să-şi spună oful în clipa întristării,
În bezna nopţii, la căpătâi chemaţi?
Cu aura-i festivă-n străluciri de stea
Poetul se retrage-n linişte spre rai,
Căci locul veşnic, în ceruri va avea
Purtând în slovă, nepieritorul grai.
Păcatele, de-au fost, acum se iartă,
Iar gloria-ti se-aşează-n amintiri,
In slova ta se va deschide-o poartă
Pe drumul veşnic, plin de străluciri.
Acuma, doar lumina mai veghează,
Iar vulturii se-avantă iute la ospăţ,
În goliciunea strâmtă, tot visează
Să-şi potolească setea de dezmăţ.
Pierduţi în josnicia lumilor deşarte
Vor sta în bezna mulţimii de varani,
In gândul lor înverşunat se-mparte
Veninul strâns prin curgerea de ani.

În Memoriam Corneliu.Vadim.Tudor
Cum a fost, cum n-a fost, eu l-am Admirat!