*Dor Nebun…*

E târziu, se răcorește,
Peste cer s-a tras cortina,
Luna, iată, mă privește
Cocoțată în stejar,
Rând pe rând, pe bolta nopții,
Stelele și-aprind lumina
Așternând-o înaintea
Caii dorului hoinar.

Pe la cuiburi, păsărele
Dormitează de o vreme,
Doar o bufniță dă roată
Peste pomii ațipiți.
Nu-ndrăznesc, deși i-aș cere,
Lângă mine să te cheme
Și să-mi dai o sărutare
Sub caișii înfloriți.

Dor nebun ce-mi poartă gândul
Către ochii tăi albaștri
Ce m-ademenesc șagalnic
Să mă pierd în taina lor!
De-aș ruga până și vântul
Să mă poarte printre aștri
Pan’ la tine să mă ducă,
Să mă lase în pridvor.

O! Iubire, ce nebună poți sa fii,
Să uneltești,
Să te-agăți ca o liană
De trăiri copilărești!
Cine mintea să ți-o poarte
C-ai ales ca o codană?
Nu-mi fă iar în suflet rană
Nu te las! Să nu-ndrăznești!