*Dor Nebun…*

E târziu, se răcorește,
Peste cer s-a tras cortina,
Luna, iată, mă privește
Cocoțată în stejar,
Rând pe rând, pe bolta nopții,
Stelele și-aprind lumina
Așternând-o înaintea
Caii dorului hoinar.

Pe la cuiburi, păsărele
Dormitează de o vreme,
Doar o bufniță dă roată
Peste pomii ațipiți.
Nu-ndrăznesc, deși i-aș cere,
Lângă mine să te cheme
Și să-mi dai o sărutare
Sub caișii înfloriți.

Dor nebun ce-mi poartă gândul
Către ochii tăi albaștri
Ce m-ademenesc șagalnic
Să mă pierd în taina lor!
De-aș ruga până și vântul
Să mă poarte printre aștri
Pan’ la tine să mă ducă,
Să mă lase în pridvor.

O! Iubire, ce nebună poți sa fii,
Să uneltești,
Să te-agăți ca o liană
De trăiri copilărești!
Cine mintea să ți-o poarte
C-ai ales ca o codană?
Nu-mi fă iar în suflet rană
Nu te las! Să nu-ndrăznești!

*Ascult…*

Ascult cum vântul, printre ramuri
Care se zbat zadarnic, geme…
Şi-ncearcă somnul să mi-l fure
În taina nopţii să mă cheme,

Să mă cuprindă fără veste
În dulcea lui melancolie,
Cântându-mi iarăşi în surdină
A toamnei tristă simfonie.

Acordul vechi al toamnei care
Mi-a luat frumosul vis de vară
Îmi aminteşte azi că timpul
Întreaga viaţă ne-o măsoară

Şi va cutreiera-n neştire
Cu el şi anii mei luând…
Ascult cum mai suspină vântul
Şi inima-mi cu el gemând…

*Poveste*

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Pe când oamenii își zâmbeau, muzica nu avea nevoie de electricitate și mirosul pielii venea de la petale de trandafir și apa de izvor. A fost un băiețel. Avea băiețelul nostru de toate. Niciodată nu i-a lipsit nimic. Trăia într-un loc special, unde toți cei asemeni lui aveau totul. Fiecare avea Luna lui Soarele lui, Apele lui, Cerul, Vântul, Marea, Zăpada, Norii, Mulții, Noaptea, Ziua, Florile, Fluturii lui. Avea toate astea dar nu-l interesau.
Le ținea încuiate în diferite locuri și doar faptul că se știa posesorul lor îl mulțumea. El nu vedea niciodată Ziua, Noaptea, Norii, Luna, Soarele, Florile, Munții… Era ceva ce nu putea să țină totuși sub cheie: Timpul. Acesta era imens și nu reușea niciodată să-l stăpânească întrutotul. Mereu pierdea din el când încerca sa-l cuprindă. A renunțat la lupta cu el, îl lăsa să-și facă de cap, să treacă prin viața lui și să-l mângâie ori să-l ocolească. Uneori avea impresia că Timpul lui e mai mare ca al tuturor celorlalți la un loc. Era mulțumit de asta. Ceilalți se plângeau că timpul nu le ajunge niciodată, că fuge prea repede.
-Vrei un Cer al tău?
Vocea caldă îl făcu să tresară.
-Am unul.
-Ai? Eu nu văd nimic.
Dar o Mare?
-Am și Mare, răspunse băiețelul nepăsător.
-Și? Ce mai ai? Munți ai?
-Și Munți. Am totul.
-Nu s-ar zice, după chipul tău.
– Ce are chipul meu?
-Nu se citește pe chipul tău că ai avea totul. Unde ai toate astea?
– Păi…uite! Aici e Marea! Pune urechea!
Într-adevăr, dincolo de ușa groasă se auzeau Valurile și Pescărușii.
Chiar și mirosul mării trecea pe sub ușă.
-Acolo e Soarele. Dincolo Vântul…
-Care-ți place mai mult?
-Cum adică, îmi place?
-Care-ți trezește emoții mai mari? Care te înfioară de placere și îți taie respirația?
-Nici unul. Pentru mine toate sunt la fel. Le am și atât.
Dar cine ești? Ce vrei de fapt?
– Nu ți-ai dat seama? Sunt o Zână.
” Parcă nu așa arată o Zână!”
-Știu la ce te gândești. Tu știai că Zânele sunt toate subțirele cu părul lung și cu rochii albe vaporoase.
E un zvon împrăștiat de noi pentru a nu fi recunoscute de oricine. Uneori trăim între oameni și nu ne-ar fi ușor dacă s-ar ști. Avea în față o Zână cu păr scurt, negru, legat în două codițe și îmbrăcată în pantaloni.
-Oare chiar contează cum arată o Zână?
-Dar ce contează?
-Ce face ea!
-Și ce face? Ce poți face tu?
-Pai…eu sunt Zâna Iubirii. Știi ce e iubirea?
– Am auzit ceva dar, nu am înțeles mare lucru.
Nu. Nu știu.
-Iubirea îți dă acea stare care te face să te bucuri de tot ce te înconjoară.
Dar ce-ți spun eu de bucurie că tu nici să te bucuri nu știi măcar. Bucuria e starea de care-ți vorbeam mai devreme. Emoțiile acelea.
-Da? Și dacă-mi dai acea stare, Iubirea, ce vrei în schimb?
-Nimic. Zânele nu cer. Ele oferă.
Dar va trebui să accepți ca Timpul tău să nu mai fie același. Iubirea se va hrăni din el.
Îți va consuma aproape tot Timpul.
-Timpul!! Hahaha. Oricum nu-l pot stăpâni.
De fapt nici nu cred că există ceva ce-mi poate ocupa mie tot Timpul. Nu știi ce imens e.
Zâna zâmbi în colțul gurii.
-Primești? Vrei să primești Iubirea?
-Primesc, zise el nepăsător. Am atâta Timp încât nici nu se va cunoaște lipsa celui cunoscut de darul tău.
Zâna îi luă mâna într-ale ei, iar acesta simți o căldură împrăștiindu-se în tot trupul său.
„Nu are nici baghetă?”
-Eu va trebui să plec, însă voi fi mereu alături de tine. Iubirea nu ține cont de distanțe. O poți primi de oriunde.
Toată discuția nu dura decât câteva minute, ce părură trei zile.
Se simțea altfel.
Fiorul acela de care vorbea Zâna îi traversa din creștet până în tălpi și invers.
Merse la una din uși.
Nu scria nimic, însă știa că acolo e Luna.
Deschise larg.
Nimic.
” Aaaa, Cerul!”
Elibera Cerul și Luna se așeza.
Și Stelele.
Descuia ușa după ușă.
Apărură Soarele, Munții, Păsările, Pomii, Florile…
Ciudat.
Timpul nu mai părea așa imens.
Era chiar insuficient uneori.
Voia să deschidă cât mai multe uși, însă Timpul acela, ce părea infinit altădată, era o piedică acum.
Nici nu știa dacă toate astea erau încuiate în spatele sutelor de uși de el, ori fuseseră acolo dintotdeauna.
Se bucura de tot ce vedea.
De Zăpadă, de Furtună, de Arșiță.
Mirosea fiecare Floare, asculta fiecare sunet al naturii.
” Deci asta e Iubirea…”
Acum înțelegea de ce alții din jurul lui nu țineau Soarele ascuns.
Iubeau.
Zâna era departe de el dar apropiată, așa cum promisese. Iubirea ei îl năpădea în valuri.
Venea de peste Mări și Țări și aducea cu ea tot ce întâlnea în drum. Vanea sărată, lichidă și albastră când traversa mările și oceanele. Era împădurită, înzăpezită și încetată, când trecea munții.
Când venea prin junglă era plină de liane și miresme. Lua cu ea adâncimea „Mărilor”, înălțimea „Himalaiei”. Uscăciunea, auriul Saharei, ori învolburarea Niagarei. Era ceva neînchipuit Iubirea asta. El găsea mereu câte o ușa închisă și minune, avea chei aproape pentru fiecare. Unele se deschideau mai greu, e drept, dar se deschideau. Așa s-a întâmplat unde erau Visele, Speranțele… Nu a putut sub nici o formă să deschidă unde erau Tristețea, Durerea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, Trădarea… Nici nu-i păsa de câteva uși nedeschise când putuse să deschidă sute. Era într-o stare de euforie permanentă. Deschidea, admira, se bucura, zâmbea. Și a trăit băiețelul nostru această stare mult timp. Nu se știe cât, pentru că timpul avea altă valoare și dimensiune pentru el. Cred că a trăit câteva luni ce părură lumi. Și ar fi trăit și astăzi dacă…. Într-o zi apăru Zâna în fața lui.A primit-o cu bucurie în suflet și un zâmbet mare pe față. Un zâmbet care s-a șters după primele ei cuvinte:
-Vreau să-ți dau o „veste”.
Nu știa ce veste dar Instinctul și Presentimentul (pe care le eliberase de curând) îi spuseră că nu era o veste bună.
-Am să fiu sinceră cu tine.
La noi, la Zâne, cum ți-am mai spus, lucrurile nu stau chiar așa cum se zvonește.
Avem ierarhii și însărcinări, iar atunci când nu ești eficientă într-o activitate ești mutată la alta. Nu putem refuza. Celor ce nu se supun Zâna Zânelor le ia nemurirea.
-Și?!
-Și am fost mutata la Nefericire.
-Și?!
-Pentru a începe noua însărcinare va trebui să-mi eliberez sufletul de toate promisiunile făcute cândva.
Să plec de la zero. Altfel voi fi eu însămi nefericită.
-De acum nu mai împarți Iubirea , ci Nefericirea?
-Altcineva se va ocupa cu Iubirea. Nu o cunosc. Nu prea ne știm între noi. Negreșit va veni și la tine… Sau mai bine să nu-ți promit eu ceva de care nu sunt sigură. Poate va veni. Cam asta e… Sper să nu-mi porți pică. Îi întinse mâna ei albă. După o strângere ușoară dispăru de parcă n-ar fi fost niciodată. Privea pierdut și nu înțelegea ce se petrece cu el. Oare începea să viseze, ori acum se trezea dintr-un vis? Cerul, Soarele, Luna, Marile, Munții, Florile, Fluturii, intrau singure în camerele de unde ieșiseră cu ceva vreme înainte, iar în urma lor ușile se ferecau zgomotos. Totul se petrecea cu repeziciune. Mai repede cu mult decât au fost eliberate. Cu cât mai multe din acestea dispăreau în spatele ușilor, Timpul devenea tot mai imens. Și îl durea. Descoperea că Timpul doare. Acum avea iarăși Timp din belșug. Uneori mai găsea câte un Fulg de Zăpadă, câte un Nor rătăcit și fără nici un sentiment, le băga în camere ale căror uși se încuiau singure. Într-o zi găsi câteva chei într-un loc unde cu siguranță nu fuseseră niciodată. Se potriveau la niște uși pe care nu le-a putut deschide până acum. Tristețea, Înfrângerea, Resemnarea, Dezamăgirea, ieșiră din spatele lor și se amestecară cu Timpul și așa imens, de nu mai știa care e mai mare timpul ori Tristețea. Își privi chipul într-o picătură de Rouă, pe care se pregătea să o arunce în întunericul unei camere reci. Nu mai era un băiețel. Era un bătrân gârbovit și trist. Zâna îi făcuse iarăși un dar…

*O Poveste De Iubire!*

Jaluzelele erau trase pe jumătate.Dimineața venise de câteva ore bune și adusese cu ea un soare generos și nerăbdător să-i mângâie umerii de catifea .Deschise ochii și chipul i s-a inundat de strălucire și zâmbete. Acum,alături de el, strălucea mai tare ca soarele. Genele-i erau încă somnoroase și știa că se află între două tărâmuri:tărâmul viselor magice și realitatea care era și mai magică. În final, genele au învins și începu să deseneze în minte clipe din viitor. Se vedea pe ea alergând pe un câmp cu flori de floarea-soarelui mai mari decât ea,numai bune pentru a se putea ascunde și pentru a-i sări în brațe pe neașteptate. Îl vedea pe el cu mâinile tot timpul întinse pentru a o cuprinde în brațele lui puternice și în care,deși era mică,se simțea și mai mică dar atât de iubită și de fericită. Se vedea râzând tot timpul,cu părul negru fluturat de vântul călduț și care se potrivea atât de bine cu galbenul florilor,mai bine decât într-un tablou cu un peisaj de vară. Se opri atunci când simți mâna lui peste umerii goi. Tresări și în mai puțin de o secundă se afla ghemuită între aripile mari și moi, pe care i le desenase cu puțin timp în urmă.Orele se scurgeau repede atunci când desena sau visa. Soarele era acum stăpân peste cer și era atâta liniște și pace în sufletele lor. Locul lui era între gât și umăr.Uneori chiar îl ruga să își așeze capul acolo pentru a-și contura și mai bine siluetele lor dansând cu macii.Se simțea atât de împlinită alături de el,încât bucuria imensă din suflet avea să explodeze. Îi plăcea să se strâmbe,să se prostească,să râdă în hohote,să mănânce ciocolată,știind că este privită cu cei mai dulci ochi și admirată până în cel mai mic detaliu.Asta era lumea ei,pe care a desenat-o de mii și mii de ori și care astăzi…era numai și numai a ei. Era un regat bogat în devenire și ea era cea mai puternică și fericită regină. Purta un tricou alb de-al lui,care îi scotea în evidență picioarele.Era ciufulită și cu bunătatea care i se citea pe chip putea salva multe vieți.
-„Ești frumoasă!” Neașteptându-se, inima stătea să îi plesnească și să elibereze toată dragostea în particule colorate și sclipitoare. Și cum inima a rezistat,dragostea care se afla acolo s-a înmulțit.Da. Deși e mică,are cea mai puternică inimă.
În sufletele mici încape cea mai multă dragoste.

[… Pentru că o secundă fără tine mă va trimite direct în deșert… ]

* Pierduţi În Vise*

Să te țin mereu pe brațe
Aș opri timpul în loc,
Într-o mare de speranțe…
Iar dorința să ia foc.
Pe când inima se zbate
Printre vise și plăceri,
Să ne alintăm în șoapte,
Uitând clipe de tăceri.
Din văzduh s-adie vântul
Presărând petale moi,
Iar pe sân s-așez sărutul
Dezmierdărilor din noi.
Și-apoi roua ce se-ntinde
Ca și-o mantie în zori,
Curcubeul poate-aprinde
Să ne scalde în culori.
Și-om trăi pierduți în vise
Peste-o pajiște de dor,
Robiți de plăceri aprinse
Și speranța din amor.