*Suflet – Călătorul Meu Străin*

 

De fiecare dată când locurile cunoscute ne devin străine și firea nu-și găsește locaș în niciun cotlon al vieții, se ridică deasupra noastră, triumfătoare, nefericirea. Și plimbându-se așa, fără de grabă, prin mintea noastră… îi cere duhului să se dezbrace de vise.
Totul doare, devenind amar văzduh fără de răsărit sau de apus. Oglinda se schimonosește alungându-ne, înstrăinându-ne de ziua cea de ieri… și furibund închide ziua de mâine, sperând să ne ucidă clipa. Cu mâini reci , pipăim vergelele de rugină ale timpului, schelălăind regrete, pe care nici nu le pricepem, căci suntem purtați de incomensurabile tristeți sălbăticite de refuzul iubirii: nici floarea nu-i mai floare, nici zarea… zare, nici viața nu este, doar urzeala de vid.
Și omul, fiara neîmblânzită de dor, este supus de vis, și-n evadare vie se-aruncă-n largi văi de haos și minciună – dulce utopie a Pandorei. Atunci, ochiu-nchis pe dinafară deșteaptă largi cărări de sacru vis, descătușare de sine, alungare de eu, când deodată apare în oglindă – eternitatea, cu chip cioplit din mine, din tine, din avatarii noștri , păzitori de suflete. Dar tu, te-mpotrivești, nefericire, și-n snopi de zădărnicie legi sufletele pereche până când marea își umple valurile din cântecul silabic al vocilor noastre…a vocii tale, a vocii avatarurilor, care ne poartă hlamida de sânge a zilelor.
“Buna seara iubite, te aștept ca și când…” se aude în noapte, pe un disc ce sare mereu, perfect simetric, la cuvântul “când”, căci timpul, până și-n melodie, ne este refuzat. Lumina se stinge, nu se aud decât valurile – apa de vis a sufletului- ce ne-mbracă firea, plăcerea brizei devine clară, pielea se răzvrătește-n fiori de credință și sufletul se lasă purtat în visul acela pe care nici măcar nu l-a strigat.
Se zbat nefericirile, dar apa revarsă silabele aruncate-n cuvânt, până la tine, călătorule străin ce știi să-mi îmblânzești cărările.
Nu mor nefericiții de nefericire…

*Versul Mult Dorit*

De dimineață timpul ne răpește…
Cuvântul nopții ce mereu îl ascultăm…
Pe clape de pian seducătoare
În jocul lor noi doi să intrăm,
Îmbrățișați de strălucirea…
Unei idei din universul infinit…
Iubirii noastre dându-i cheia
De a deschide versul mult dorit
Și amândoi luând condeiul când tu,
Când eu, să-l sărutăm pe foaia existenței,
Să ne scriem încă o zi poemele de vis trăite-n somn!


*Când Teama Înlocuiește Visul*


De mână port cu mine…credința-n a mea soartă…
Chiar te-am făcut să suferi …de-ai plecat?
De atunci rămas-au secunde reci de numărat
La geam privind.. aștept zâmbetul tău,
Ca pe-o lumină a gândului cel greu

Te-am așteptat , dar n-am găsit în gând
Puterea să o iau de la-nceput …
Mă-ntreb și acum de ce încă te port aici
Printre povești cu zâne…prinți și licurici
Ți-am dat de mult …de atunci…iertarea mea
Când te-am crezut , greșeala a fost numai a mea
Și-n urma ta când palma am închis
Pe obrazul meu cristale s-au prelins
Când te-am pierdut …nu mi-ai plecat din vis
Și-atunci numai tristețea ochii mi-a închis
De m-aș putea ierta și eu …vreodată
Să pot vedea cu alți ochi, lumea toată
De aș putea să mulțumesc …cuiva
Dar n-am să pot …și nu e vina ta.
Mă poartă pașii către drumuri grele
Și talpa mea chiar va pășii pe ele
Nu am de-ales …din drum nu mă întorc
Nu am la cine și nici nu mai pot
Un zâmbet mi-am pictat să-l vadă lumea toată
Căci am de mână…credința-n a mea soarta…