William Shakespeare – Sonetul XLIII

Cu ochii-nchiși, eu te privesc mai bine,
căci alte lucruri dimprejur nu-i fură;
adorm şi-n vis eu te zăresc pe tine
şi-mi luminezi deodată noaptea sură.
Tu, umbră printre umbre, luminoasă,
ce-ascunde chipul tău privirii mele,
când raze lucitoare-n juru-i lasă,
ca sclipătul îndepărtat de stele?
Ce fericiţi mi-s ochii peste zi,
când ei te văd aşa cum eşti întreagă,
de-n miezul somnului tu poţi răzbi
până şi-n vise cu făptura-ţi dragă!
Când nu te văd, te caut noaptea-n vis,
căci somnu-mi ţine chipul tău închis.

(din suflet pentru sufletul meu)

2 thoughts on “William Shakespeare – Sonetul XLIII

  1. Dragostea este ceaţa care se formează cu aburii suspinelor. Purificată, e un foc în ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se îndrăgesc. Şi încă ce mai e? E nebunia cea mai înţeleaptă, fierea ce înăbuşă, dulceaţa ce ne mântuie.
    Ți-aş risipi imaginea în mii de stele mici… Atunci cerul ar deveni atât de frumos că nu ar mai fi om pe pământ să nu iubească noaptea….
    Mă îndoiesc că stelele sunt de foc. Mă îndoiesc că soarele se mişcă. Mă îndoiesc că adevărul poate fi minciună. Dar nicioadată nu mă îndoiesc ca TE IUBESC ENORM DE MULT!

Parerea ta conteaza